Fernando Romay (23.10.59, La Coruna) a sosit la Madrid cu pantofii rupti in varf, deoarece piciorul ii depasise. „Altisimo, un viaje con Fernando Romay”, scris de Jacobo Rivero, vorbeste despre modul in care un ciudat de 14 ani si doi metri lungime a devenit unul dintre reperele baschetului national. Romay vorbeste incet amintindu-si acea vreme si cea actuala, dar, intre gluma si gluma, ofera un discurs profund.
–Cum traia un baiat de doi metri in Spania lui Alfredo Landa?
– Este unul dintre lucrurile marete ale sportului, care permite ceea ce te distanteaza in viata obisnuita sa te depaseasca in sport. Un baiat de doi metri inaltime de 14 ani intr-un orasel in 1974 era un ciudat si asta, sau il purtai cu o doza uriasa de umor ca mecanism de aparare sau, daca nu, iti dadeau o gramada de rahat. . Deodata am ajuns la Madrid si tot ce era dezavantaje s-a transformat in admiratie.
-Presupun ca la vremea aceea i-ar fi greu sa gaseasca haine…
— Gaseste totul. Erai imbracat ca adult: pantaloni pe masura, pantofi total cure… Ca ti-ai dorit blugi, pentru ca trebuiau sa-ti faca, cu ceea ce nu mai semana cu ce purtau restul. Din fericire pe vremea mea nu exista acum „marchitis”.
– Si ar putea avea o masina?
-Totul s-a schimbat la Madrid. Eram ca un club inalt si ne ajutam: haine aici, pantofi acolo, masina nu stiu ce… Cand mi-am luat primul permis de conducere aveam 127. Evident ca nu ai intrat, dar daca pui solutiile pe care ti le oferea toata lumea : un volan mai mic si o maneta, scaunele spre spate… Pana la urma ai spus: la naiba, da, intru. Eram intr-o lume de talia mea.
-In carte spui ca testul tau pentru a intra in Madrid a fost un dezastru…
– Testul s-a incheiat cu un antrenor fizic care mi-a spus sa merg pe o linie cu ochii inchisi. Aratau ca niste teste pentru a vedea daca esti beat. Restul era deja de genul: „Aici o uncie de ciocolata si aici o minge, sa vedem, ce este bila? Daca ia runda are o sansa, ha ha ha.
-Si mai vorbesti, cu tine ca fir comun, despre Spania vremii…
– Venind de la La Coruna la Madrid a fost o calatorie de 13 ore cu trenul. Totul era mult mai departe. Din Madrid l-ai cunoscut pe Pepe Isbert doar cand Chencho s-a pierdut in Plaza Mayor. A venit Craciunul si ai spus: «E adevarat, aici poti pierde unul, ce multime de oameni». Eu o numesc a fi un mic Forrest: viata mi-a dat ciocolata si am incercat urmatoarea ciocolata.
– Si cum arata Spania astazi de atat de sus?
-Aceasta criza ne-a facut sa semanam foarte mult cu acea Spanie. Toate realizarile realizate de atunci par sa fi mers la… Cu care, trebuie sa strangem fundul asa cum am facut atunci si sa impingem inainte. Apoi a fost o schimbare brutala, care a fost de la 75, care ne-a dat un impuls extraordinar; Acum trebuie sa cautam acea schimbare si asta ne duce putin la disperare.
Cum s-a schimbat baschetul?
-In anii 70, baschetul era un sport de cult. Te-au vazut sarind pe strada si ti-au spus: „Baiete, ce faci?” In schimb acum exista o referinta nationala cu Nationala, jucatorii merg la NBA si arata ce suntem capabili sa facem, ca nu suntem doar tara „landismului”, cum spuneai la inceput, suntem mult mai mult: putem fi chiar nordici, din cauza inaltimii unora care merg acolo, si sunt pe jumatate blonzi.
– Dar audienta ACB este scazuta.
-Pentru ca baschetul in sine se teme sa nu fie popular. Avem cea mai buna echipa din istorie, cu Gasol, Navarro, Ricky, Felipe Reyes… Si acesti jucatori, departe de a fi lideri de opinie, se pare ca lumea baschetului vrea sa-i aiba doar pentru ei si nu le dezvaluie excelente. Ceea ce ne vinde NBA sunt idoli, LeBron, Wade, oamenii isi poarta tricourile pentru ceea ce reprezinta, pentru ca ii apropie de noi si le pun un halou… E grozav sa fii un sport cult, dar baschetul ar trebui sa fie de mase
-Care este cel mai bun jucator pe care l-ai vazut?
–Spaniol, Corbalan, Epi si Fernando Martin, si european, Petrovic si Sabonis. Drazen era un talent firesc, dar ca centru a trebuit sa-l suport pe Sabonis, care era cu mult inaintea timpului sau. Era un centru care juca acum baschet de inainte: iesea la sase metri, avea o mana buna, era o fiara care intra in cos… Ceilalti eram macarale. Pare de necrezut ca o linie, tripla, a schimbat atat de mult un sport, pentru ca a extins foarte mult terenul si pivotii pot juca acum altfel.
–Cum a trait Fernando Martin marsul catre NBA?
-I-am spus: «Ce nevoie ai, esti cel mai bun din Spania si acolo nu o sa castigi mai mult si o sa te distrezi mai rau». Iar el a raspuns: „Da, dar am de gand sa fac ceva ce n-a facut nimeni”. I-a dat nasuri extraordinare. A fost maretia lui Fernando: nu a fost descurajat de nimic si a incercat sa indeplineasca toate provocarile.
–Cum le explici copiilor de astazi ca inainte Spania nu a castigat?
-Trebuie sa pretuiesti jucatorii, Xavi, Iniesta, Gasol, Nadal… Din cauza efortului pe care l-au depus ei si multi altii si pentru ca in urma lui ’92 sportul a inceput sa fie oarecum atent. Si merita sa avem grija in continuare pentru ca este si ceea ce ne uneste. Acum, in multe locuri scot un steag spaniol doar daca exista o victorie in sport.
