Lilian Thuram, fotbalist campion mondial cu Franta, activista si autoare a cartii White Thought , explica cum culoarea pielii a devenit o categorie politica, o identitate creata cu greutate istorica si un mod de gandire.
Daca pronunti numele lui Lilian Thuram in Franta, vei ajunge invariabil in doua situatii:
Unul, amintirea aproape epica a semifinalei Franta-Croatia a Cupei Mondiale Franta 98, unde Thuram a marcat singurele doua goluri care au dus echipa Frantei in mult asteptata finala impotriva Braziliei pentru a castiga ulterior meciul si a castiga Cupa lui. Lumea, un triumf care a marcat o generatie in recunoasterea unei Frante multiculturale, asa cum a fost -si este- echipa sa diversa.
Si doi, fata politica a lui Lilian, cea a activistului, cea a fostului jucator care pe problema rasismului a mers la bucatarie in Franta atingand fibre extrem de fragile care pun pe masa o provocare dura la ceea ce el numeste” gandul Alb”.
Si asa, White Thought , este titlul celei mai recente carti a sa ( Memoire d’encrier , 2020), eseu in care Thuram explica modul in care culoarea pielii a devenit o categorie politica, o identitate creata cu greutate si forma istorica gandire.
„Nu te nasti alb, devii alb”
— In cartea ta vorbesti despre a nu confunda a fi alb cu gandirea alba, de ce distinctia?
— Gandul alb nu este gandul tuturor albilor, ci un gand al lumii. Adica atunci cand exista dominatie primesti o educatie prin privirea celui care domina, ajungi sa-i asimilezi discursul. De aceea spun ca gandirea alba este puternica, educa oamenii non-albi sa se considere inferiori, mai putin apti.
Thuram, 49 de ani, campion mondial cu Les Bleus in 1998 si Campionatul European doi ani mai tarziu, in 2000, s-a remarcat si ca fundas, fundas central si extrem in cluburi europene precum Barcelona, AS Monaco, Parme AC si Juventus.
Ca parte a echipei multietnice care a acordat Frantei primul titlu mondial, Thuram a experimentat rasismul pe care anumite sectoare ale Frantei l-au exprimat in cadrul acelui eveniment si care continua sa se repete si astazi: „sunt prea multi negri” in echipa nationala.
Thuram, care s-a nascut in Guadelupa, o insula mai apropiata de Republica Dominicana decat de insasi Franta, teritoriu caruia ii apartine inca de la sfarsitul secolului al XVII-lea, a crescut cu acest tip de replici in Franta.
Ludovic al XIV-lea, Regele Soare , era pe tron cand Franta a ocupat insula Caraibe, luand valuri de oameni africani (mai tarziu Senegal si Guineea) ca sclavi pentru a lucra la plantatiile de trestie de zahar si tutun. In prezent, insula continua sa apartina Frantei in ceea ce este cunoscut din punct de vedere administrativ sub numele de „Departamentele de peste mari” franceze, cu reprezentare politica in Congres.
Lilian se considera nepotul mandru al acelor sclavi si o creatura politica a rasismului pe care a experimentat-o, dar a stiut sa o confrunte, sa puna la indoiala si sa o dezarmeze pentru a-si construi propria identitate.
La varsta de noua ani, micutul Thuram a parasit Guadelupa pentru a se muta la Paris, Franta, impreuna cu fratii sai si cu mama lui, care lucrau la curatenie. Despre acele prime zile in Franta, Thuram isi aminteste ca a observat diferentele dintre a fi alb si a nu fi alb: „Am vazut niste desene animate in care apareau doua vaci. Unul negru, foarte prost, si unul alb, foarte inteligent.” Totusi, prietenii lui de la scoala il incadreaza in categoria „negru”. „Am intrebat-o pe mama mea despre asta si mi-a spus: „Asa este, sunt rasisti”.
— De ce pielea devine o categorie politica?
—Am fost educati cu ideea ca exista presupuse rase si ca exista ierarhii intre ele. Si indiferent de a fi in Africa, Asia, America, exista ganduri care creeaza identitati legate de culoarea pielii. Fie ca in Franta, Mexic sau Guadelupa, exista ideea ca a fi alb este mai bine. Nu este corect sa ai privilegii din motive de piele.
O retragere politica
Spre deosebire de atatia fotbalisti care opteaza pentru apolitism, Thuram si-a stabilit pozitia politica si sociala inca de cand era pe teren, convingere care s-a mentinut si intarit inca din 2008, cand a decis sa se retraga tocmai cand i-au asigurat ca se va alatura Clubul Paris Saint.-Germain.
In loc sa devina director tehnic sau comentator sportiv pentru vreun canal de televiziune, unde ajung de obicei multi dintre colegii ei de echipa, Lilian a optat pentru activism si si-a creat fundatia, numita „Educatie impotriva rasismului”.
Pentru el, importanta educatiei originilor este un instrument de nepretuit. In 2007, inca ca jucator, a fost invitat la o scoala primara din sudul Frantei, in cadrul unei zile de aparare a limbii catalane: „Pentru ca copiii sa fie adulti responsabili si deschisi catre alte culturi, trebuie mai intai predati. sa-l iubesc pe al ei. Este important ca ei sa isi poata apara cultura si sa vorbeasca limba bunicilor lor.”
Fotbalul este o platforma unica de proiectie. Si Thuram stie si profita de el. Persoana lui, discursul si interpelarile sale nu raman neglijate in Franta. Ridica aderente, controverse, suparari.
Momentan nu este membru al niciunui partid si nici nu a acceptat functii publice, desi accepta ca poate intr-o zi o va face pentru ca pentru el a face politica inseamna un act nobil.
In timpul presedintiei sale, Nicolas Sarkozy l-a invitat sa fie ministrul sau pentru Diversitate, dar Thuram a respins invitatia din cauza diferentelor politice evidente pe care le-a avut si le are in continuare cu fostul presedinte francez.
Descoperirea Americii
In timpul interviului este imposibil sa nu vorbim cu Thuram despre constructia povestii „descoperirii” „Lumii Noi”, Americii, de catre „Lumea Veche”, Europa, si semnificatiile ei actuale.
„Exemplul lui Cristofor Columb vorbeste de la sine. Din pacate, nu este doar Franta: in Africa si Asia se mai spune ca Columb a descoperit America. Este foarte important sa deconstruiti aceasta naratiune. Spuneti „Ati auzit discursul oamenilor care erau pe plaja cand a aterizat Cristofor Columb? Pentru ca nu spun ca Columb a descoperit America’. Este important sa combatem eurocentrismul”, spune Lilian cu insistenta.
„Vedem ca de secole s-a construit un discurs legitimator pe violenta colonizarii, ca este normal ca Spania sa fi colonizat, ca este normal ca nativii sa fi fost inrobiti si negrii sa fi fost inrobiti (…) Asta este de ce este important sa intelegem ca atunci cand se spune „esti alb”, „esti negru”, in spate se afla un discurs istoric care duce la aceasta rasializare si ierarhizare a culorii pielii.”
Discutia cu Thuram a avut loc inainte de a fi anuntata indepartarea statuii lui Cristofor Columb de pe Paseo de la Reforma din Mexico City. Ceea ce am putut comenta a fost obsesia unei anumite parti a societatii de a dori sa se albeasca, fie fizic, fie cultural, acolo unde Mexicul nu face exceptie. Cand ii explic termenul whitexican lui Lilian , ea rade natural…
— Pentru ca acest gand alb pe care il analizezi in cartea ta sa existe, este nevoie de omologul, un gand dominat, potrivit celui dominant. Cum functioneaza acest alt gand?
—Nu am fost niciodata in Mexic, dar sunt convins ca in Mexic exista si ideea ca cu cat mai alb, cu atat mai bine. Si asta este peste tot in lume, nu. Sunt din Guadelupa, o insula care a cunoscut sclavia si este exact acelasi lucru. Cei din Antile au integrat acest discurs: cu cat pielea este mai inchisa la culoare, cu atat esti mai putin respectat. Deci, ceea ce imi spui nu ma surprinde. In cartile de scoala, in filme, exista acest mod de a gandi ca Europa este superioara, ca albii sunt superiori, ca femeile sunt mai albe, cu atat mai frumoase, ca cu cat arati mai mult ca un european, cu atat esti mai respectat. Este istoria lumii. Reproducem modele de gandire fara a reflecta. Stiati ca in Franta pana in 1950 am invatat in scoli ca exista rase superioare si ca cel mai bun era albul?
„Camioanele lor merg mai repede decat picioarele noastre”
Lilian face referire la brosura scolara Turul Frantei pentru doi copii , un scurt text scris in 1877 de pedagogul Augustine Fouillee si al carui scop era sa incurajeze noile generatii (s-a citit in anul cinci de scoala primara) respectul fata de identitate franceza.
Rasfoirea acestui manual, peste ani, este o imersiune in propaganda coloniala deschis rasista a vremii:
La un moment dat in caietul scolii, Julien si Andre , copiii care fac turul Frantei, viziteaza Jardin des Plantes din Paris, simbol al cuceririlor coloniale ale vremii. Se uita la plantele si animalele ciudate expuse, „firoce” si „exotice”, multe de neinteles pentru acea pereche de copii francezi. Brosura explica: „Ne straduim sa transportam si sa aducem acasa plante si animale care sunt utile sau placute. Imprumutam din tari straine bogatia lor pentru a infrumuseta patria-mama.”
Intr-un alt pasaje al lui se citeste, la propriu, ca „rasa alba este cea mai perfecta”, argumentandu-si afirmatia sub criteriile rasiste tipice ale darwinismului social.
Acest pamflet a fost tiparit continuu pana in 1950, desi adevarata editie trecuta a fost in 1977, cand a fost facuta „editie centenara”. In total, a avut 400 de reeditari si o singura modificare considerabila a continutului sau: din 1906 au eliminat toate referintele religioase, deoarece Franta separase oficial religia de Stat in 1905. Dar problema rasei a ramas neschimbata.
In acelasi timp, Franta a „educat” si copiii din teritoriile ocupate. Acolo avem ca exemplu brosurile scolare dedicate scolilor primare din Africa de Nord.
Moussa si Gi-gla, povestea a doi negri , din 1916, sau Prietenul meu Koffi , din 1932, sunt o alta pereche de brosuri scolare care provoaca o transpiratie rece de la distanta.
Koffi este prezentat in pagini ca „un baiat bland de zece ani, prietenos, respectuos si mereu gata sa faca favoruri”, unde „ Mere-Patrie ”, „Tara mama”, Franta, in ciuda distantei sale „este un mare tara” pentru ca francezii au adus pacea si au adus civilizatia. „In ciuda distantei, Franta vegheaza asupra tarii noastre”.
Potrivit manualului scolar, colonistii francezi „isi iubesc foarte mult tara, dar si pe a noastra. Uneori pleaca sa se odihneasca la casele lor de pe malul celalalt al marii, dar se intorc. Ei stiu sa faca mai multe lucruri decat noi. Le cumparam tesaturi frumoase, sapunuri, felinare. Suntem fericiti sa ne urcam in camioanele lor, care merg mai repede decat picioarele noastre.”
Si la un moment dat apare o fraza care ar putea fi o bijuterie a echaleganismului vremurilor actuale:
„Exista alb si negru, dar exista ceva mai mult decat culoare. (…) Ceea ce conteaza sunt calitatile noastre. Si trebuie spus: noi negrii avem multi. Sa fim sinceri si harnici, sa nu mintim: asta e mai frumos decat culoarea fruntii noastre”.
Fascinatia pentru Europa
Aceste trei brosuri scolare au aparut in timpul celei de-a treia republici franceze, perioada politica care a durat cel mai mult in acea natiune si care cuprinde a doua jumatate a secolului al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea.
Erau vremurile in care Franta traia o splendoare interna, cand era cea mai puternica armata din lume, se ridica Turnul Eiffel si se convocau Expozitiile Universale, stiinta franceza traia un impuls puternic, Belle Epoque atragea si imbata sute de artisti. si intelectualii… O perioada istorica pe care o vedem de la distanta cu filtru vintage si cu muzica de acordeon tinde sa minimizeze Latura B a acelei bonante: au fost si anii in care Europa se extindea intens sub colonialismul sustinut de presupusa misiune civilizatoare eurocentrica a sfarsitul secolului al XIX-lea.
Franta ocupata sub colonii deschise sau sub eufemismul de „protectorate” Algeria, Tunisia, Maroc, Madagascar, Mauritania, Senegal, Guineea, Mali, Coasta de Fildes, Benin, Niger, Ciad, Republica Centrafricana, Republica Congo, Gabon, Camerun, Noua Caledonie, Tahiti, Indochina, Siria, Liban, Guyana, Guadelupa, printre altele, fie total, fie partial (unele zone au fost impartite cu alte tari europene).
Mexicul a fost o incercare de acea expansiune a Frantei, o interventie care a esuat. Scriitorul francez Victor Hugo a fost un aparator entuziast al steagurilor republicane ale lui Benito Juarez si un critic ferm al ocupatiei sponsorizate de Napoleon al III-lea.
Insa, in timp ce autorul cartii Les Mizerabili a raspuns in acest fel incercarii de a ocupa Mexicul, parerea sa a fost foarte diferita cu ocupatia franceza a Africii: „In secolul al XIX-lea, albii au facut un om din negri. Pentru data de 20, Europa va face din Africa o lume”, a scris si autorul cartii Maicii Domnului din Paris intr-un text pe aceasta tema . Fraza pe care Lilian Thuram a ales-o, de altfel, pentru a-si deschide cartea.
Aceasta misiune civilizatoare europeana, atat de secola al XIX-lea, dar inca in vigoare si astazi in multiple discursuri, nu a scapat de autori cheie ai universalismului francez precum Victor Hugo.
— Dezbaterea actuala despre colonialism, ce reactie provoaca in Franta, tara care de doua secole si-a aparat motto-ul „Libertate, Egalitate, Fraternitate” in cadrul universalismului?
— Cand spui ca Franta a fost construita de secole pe universalism, este oare adevarat universalism? Acest universalism construit si aparat de Franta nu este in primul rand un universalism occidental? „Noi reprezentam universalismul, iar ceilalti trebuie sa ne semene”. Pana cand se va dovedi contrariul, daca am vorbi de universalism am vorbi de puncte de vedere diferite. Sa nu uitam ca, efectiv, Franta, cea a Revolutiei, cea care a semnat Declaratia Drepturilor Omului, este aceeasi Franta care a practicat sclavia si care in 1944 inca coloniza alte tari. Daca ne uitam cu atentie, universalismul francez istoric este un universalism extrem de alb. Este realitatea. Cei care detin puterea economica sunt cei care construiesc discursul unei societati.
Educatia ca arma
Lilian a scris pana acum patru carti: 8 iulie 1998 , unde reflecta despre a fi o jucatoare profesionista; My Black Stars , o recenzie a 40 de personalitati negre pe care le admira; Manifest pentru Egalitate , primul sau eseu in care incepe sa problematizeze imaginarul din jurul rasismului, si White Thought , cea mai recenta lucrare a sa, unde isi rafineaza mai mult privirea si spune ca albul nu este o culoare a pielii in sine, ci un mod de a gandi. In plus, Thuram a scris prefata pentru editia franceza a revistei Soccer, in the Sun and Shadows , de Eduardo Galeano. (Pana acum, niciuna dintre lucrarile sale nu a fost tradusa in spaniola.)
S-a aventurat si in domeniul muzical, direct sau indirect. In tara natala, el a organizat anual un festival de lewoz , un gen muzical si de dans care este insotit de versurile regiunii in creole. De asemenea, impreuna cu Filarmonica din Paris, a participat la un proiect de incurajare a muzicii clasice in randul tinerilor de la periferia capitalei franceze. Intr-un mod indirect, naratiunea rapului politic francez este foarte alimentata de discursul lui Lilian, aparand chiar si el insusi in clipuri video ale diversilor artisti.
Si nu doar in literatura si muzica si-a promovat mesajul. Fundatia sa a participat in 2011 la expozitia Exhibiciones . Inventia salbaticului , despre gradinile zoologice umane aparute in Franta la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. „Expozitia sa concentrat pe a arata modul in care aceste spectacole, desi erau un instrument de propaganda coloniala si un mijloc de divertisment, au modelat privirea Occidentului asupra celuilalt”.
„Ar trebui sa se dedice mai bine fotbalului”
Lilian Thuram este o figura greu de digerat in Franta pentru modul direct in care abordeaza izvoarele rasismului. Si nu numai pentru sectoarele de dreapta sau conservatoare ale acestei tari. Oamenii din stanga sunt uneori deranjati de sectiunea transversala pe care o face din logica gandirii dominante.
„Ar trebui sa se dedice fotbalului si sa lase politica politicienilor”, „traieste tinand predici morale”, „istigmatizeaza albii”, „sa sustina supremacismul negrilor”, „promoveaza lupta antirasista printr-o cruciada impotriva albilor” sunt doar o mana. a respingerilor pe care le genereaza de obicei cand vorbeste despre alb.
— A pune sub semnul intrebarii dinamica gandirii albe „rasism invers”?
— Cand vorbim despre rasism, vorbim despre oameni discriminati si foarte putin despre cei care discrimineaza. A vorbi despre categoria alb este tabu. Sensul albului nu este pus sub semnul intrebarii, iar teama de alb pus sub semnul intrebarii este aceeasi frica de machism: rezistenta barbatilor la lupta femeilor este asemanatoare cu rezistenta albului la intrebari.
Thuram subliniaza ca discursul dominant incasa ceea ce considera strain, creand arhetipuri. Avem astfel „literatura neagra”, „arta indigena”, „muzica neagra sau poezie”, ca sa citam anumite exemple, dar cand vedem reprezentari ale „albului” in muzica, literatura sau gandire??
„Multi albi nu sunt obisnuiti sa li se aminteasca culoarea pielii, nu sunt obisnuiti cu asta. Cred ca este timpul sa avem de-a face cu oamenii care sunt discriminati, dar si cu oamenii care au profitat de aceasta discriminare pentru ca daca rasismul persista istoric, este pentru ca oamenii care au profitat de el nu vor ca lucrurile sa se schimbe.” , detaliaza Lilian Thuram. „Adica suntem fortati sa intelegem cum este clasificata culoarea pielii, cum este construita istoric si cum exista oameni care nu vor sa discute despre asta. Si trebuie sa-i fortezi sa discute…”
„Peste tot in lume dominatia discursului occidental este pusa sub semnul intrebarii. Analizarea acestei violente inseamna si analiza violentei de astazi. Aici consta importanta punerii in discutie a eurocentrismului.”
Pentru Thuram, a spune ca critica gandirii albe este „rasismul anti-alb” este o capcana care incearca sa scape si sa nege dezbaterea: „Cand vorbesc despre „rasism anti-alb”, o fac pentru a opri dezbaterea. Iti spun ca ameninti. Nu, adevarata amenintare este cel care nu vrea egalitate, cel care se crede superior. A pune la indoiala albul inseamna a pune in discutie un sistem de dominatie. Apoi vor incerca sa te descalifice. Dominantii au obiceiul de a-i vedea pe altii, de a-l judeca pe celalalt, dar nu vor sa fie urmariti sau judecati. De aceea este necesar sa punem la indoiala aceasta dominatie. Si cand puneti la indoiala aceasta dominatie, nu puneti la indoiala toti albii, ci conceptul de alb.”
„Este aceeasi situatie a relatiei barbat-femeie: ideea ca barbatul este superior femeii s-a construit de secole”, spune Lilian. „Sunt oameni care nu vor sa puna la indoiala masculinitatea. S-a construit o dominatie a barbatilor asupra femeilor si cand vorbim de dominatie vorbim de violenta.”
Cierra Thuram: „De ce lucrurile nu progreseaza asa cum ar trebui? Pentru ca sunt multi oameni carora le este frica. Daca rasismul, sexismul, homofobia persista in societate, este pentru ca pentru ca ele sa existe este necesar sa se violeze oamenii. Nu exista un sistem rasist care sa reziste fara violenta si, credeti-ma, sunt oameni care au fost educati sa creada ca violenta este normala, ca lumea le apartine, sa creada ca ceilalti si lumea sunt la slujba lor.
Pentru Lilian, care se considera franceza, dar constienta de istoria ei (a ei si a tarii) si, prin urmare, critica fata de discursurile dominante, procesele actuale de decolonizare care au loc in intreaga lume nu trebuie privite ca infrangeri sau amenintari la adresa puteri ci ca victorii pentru omenire.
