Explorari pluraliste. Filosofiile lui C. Ulises Moulines , desi publicata in 2019, a fost produsa in mare parte cu cinci ani mai devreme, cu ocazia unui simpozion dedicat filozofiei autorului nostru nascut la Caracas, in 1946, din parinti catalani exilati.
Potrivit lui Jose Diez –care colaboreaza si coordoneaza, si care scrie si un scurt profil–, exista cateva trasaturi de personalitate ale lui Carlos Ulises Moulines care ies in evidenta: este extrem de accesibil si aproape de toata lumea, da dovada extraordinara fata de doctoranzii si surprinzatoarea sa disponibilitate de a invata de la oricine, o admirabila virtute intelectuala nu atat de usor de gasit in randul celor care au apreciat deja o lucrare majora.
Este intotdeauna o veste buna sa dai nastere unui studiu sistematic al celor care se remarca in unele din domeniile cunoasterii, in primul rand, pentru ca cunostintele dispersate tind sa fie articulate, apoi, pentru ca le face mai usor pentru multi sa inceapa sau sa continue aprofundarea, si, in cele din urma, pentru ca o tara, la fel cum are grija de mediul inconjurator sau de arhitectura sa, trebuie sa aiba grija de cercetatorii si intelectualii sai. Cartea la indemana indeplineste bine aceste criterii. In plus, exista cadouri cu valoare proprie, precum, de exemplu, articolul lui Joseph D. Sneed si cel al lui Gomez Pin. Vedem principalele contributii ale lui Moulines revizuite de douazeci si doua de analize critice, carora, la randul lor, filozoful catalan al stiintei raspunde cu spirit constructiv si ca sarcina de lucru in echipa. Nu degeaba ceea ce este, poate, cea mai remarcabila lucrare a sa, An Architectonic for Science (An Architectonic for Science, 1987) , a fost o lucrare intre trei si bine incuiata, alaturi de Wolfgang Balzer si Sneed .
Programul structuralist al lui Moulines si al colegilor sai este, in acest fel, o ramura a caii semantice carnapiene, legata la randul sau de trunchiul empirismului logic care pleaca de la Frege,
Incepand din anii 1960-1970, filosofia stiintei a trebuit sa demonstreze daca va putea adauga la proiectul empirismului logic (bazat pe logica si sintaxa legilor stiintifice), problema semanticii sau continutul stiintei: ce sunt conceptele de forta sau materie si nu numai modul in care viteza este legata de forta. In acest context, echipa Balzer-Moulines-Sneed incepe sa lucreze cu abordarea teoriei stiintei dezvoltata la Munchen de Stegmuller, iar in 1987 propune un program de cercetare care isi propune sa depaseasca nivelul sintactic exclusiv. Este asa-zisul program structuralist, care in cazul lui Moulines se contureaza – in paralel cu colegii sai – intr-o teorie specifica pe care o va numi ontoepistemosemantica,
In stadiul sau formativ, tanarul Moulines a fost un carnapian convins, asa cum ne marturiseste el insusi, ceea ce se leaga de intregul secol precedent si il plaseaza intr-un anumit amestec de idei. Deceniile anterioare fusesera caracterizate de solidificarea empirismului logic si a filosofiei analitice, cu o asemanare de familie dar cu modele multiple conflictuale: Popper impotriva Quine si ambele impotriva lui Carnap … Programul structuralist al lui Moulines si al colegilor sai este, din acest In acest fel, o ramura a caii semantice carnapiene, legata la randul sau de trunchiul empirismului logic care pleaca de la Frege, avanseaza prin toate celelalte, este asezonata cu sarea analitica a lui Wittgenstein ., si intra intr-un proiect cu o ancorare mai larga decat cel inceput la inceputul sec. Este timpul, asadar, sa verificam daca acea creanga da roade sau daca este mai degraba sterila, pentru aceasta cartea de fata ar trebui sa ne serveasca.
Abordarea sa reuseste sa interpreteze ceea ce sta la baza unora dintre cele mai semnificative teorii, precum mecanica lui Newton
Avem impresia ca proiectul sau ontoepistemosemantic a dat nastere unor lucrari care au demonstrat ca au fost capabile sa interpreteze structura care sta la baza unora dintre cele mai semnificative teorii stiintifice, precum mecanica lui Newton .. Totusi, atunci cand aceasta abordare filosofica are de a face cu probleme care nu se lasa antrenate in formalismul stiintelor naturii, atunci slabiciunile sale devin vizibile. Aceasta se intampla cu propunerea unei ontologii nematerialiste (care nu este bine inteleasa), si, cu atat mai mult, cu problema nationalismului si a „dreptului” acestuia de a exista cu entitate proprie (stiind ca conceptul de natiune este foarte intuneric), teorii incurajate de Moulines. Sunt abordari slabe, deoarece contin o puternica incarcatura de voluntarism lipsita de baze stiintifice si filozofice, care se ciocneste cu restul contributiei sale.
Dintre cei douazeci si trei de autori ai cartii, destul de multi se plang de lipsa de intelegere reciproca dintre oameni de stiinta si filozofi si dintre unele scoli filozofice si altele. Este curios, pentru ca in timpul lecturii nu am incetat sa ma gandesc cum se face ca teoria inchiderii categorice a lui Gustavo Bueno nu este mentionata, nici macar ignorata, poate pentru ca este necunoscuta? Cum ar fi posibil acest lucru printre cercetatorii rigurosi? Stim ca Bueno a dedicat multe pagini suculente pentru a analiza si clasifica acest curent si toate celelalte ale secolului. Este oare, deci, cazul ca atat epistemologia materialista, cat si conceptia structuralista a stiintei sunt inca prea tinere pentru a „mentine relatiile” si a contrasta constatarile lor?
