Una dintre principalele probleme din literatura stiintifica este definirea si clasificarea fiecareia dintre formele de leziune musculara. De aceea, ca punct de plecare, recomandam sa ne referim la „Declaratia de consens de la Munchen (MCS)” din 2012, unde un grup de experti profesionisti in sport (19 raspunsuri din 30 de respondenti-63%), in special medici si clinicieni, au stabilit o terminologie si o clasificare a leziunilor musculare pe baza mecanismului de leziune:
Clasificarea tulburarilor si leziunilor musculare acute:
Acest lucru va ajuta la imbunatatirea claritatii comunicarii in scopuri diagnostice si terapeutice si poate servi ca baza pentru viitoare studii comparative pentru a aborda lipsa continua de informatii sistematice despre leziunile musculare din literatura.
Din fericire, dezbaterea asupra acestui sistem de clasificare este inca deschisa, deoarece ridica intrebari, probleme si lupte de rezolvat, care ar trebui sa promoveze si sa ghideze o cantitate mare de cercetari care sa conduca la imbunatatirea capacitatii de diagnostic si prognostic pentru toti cei care ingrijim sportivii cu leziuni musculare.
Prin urmare, Valle si colab. 2016 descrie un sistem de clasificare pentru leziunile musculare cu aplicare clinica usoara, gruparea adecvata a leziunilor cu afectare functionala similara si valoare potentiala de prognostic. Acest sistem de clasificare, bazat si pe consensul dintre dovezi si experienta cu privire la leziunile musculare, este rezumat intr-un sistem de initializare de patru litere MLGR :
- (M) care se refera la mecanismul de vatamare,
- (L) la locul ranirii,
- (G) la clasificarea severitatii,
- (R) la numarul de „re-raniri” musculare.
Scopul acestei clasificari este de a imbunatati comunicarea dintre profesionistii din sanatate si sport si de a facilita reabilitarea si luarea deciziilor pentru a reveni la joc.
Exista criterii comune pentru a determina mecanismul principal de ranire , care este o contractie excentrica datorata fortelor interne puternice care genereaza acest tip de contractie in comparatie cu contractiile concentrice sau izometrice, care este de obicei insotita de un zgomot de clic sau mai bine cunoscut ca un „semn”. al pietrei”; sa se determine ca muschii care vor suferi cel mai frecvent o leziune musculara sunt cei care au un numar mai mare de fibre de tip II, cu unghiuri de pennatie inalte si biarticulare, ca si in fotbal sunt:
- Ischio-jambierii (37%) – muschi de viteza si sprint
- Adductori (23%)
- Cvadriceps (19%) – lovirea si lovirea muschilor
- Vitel (13%)
Exista putine informatii disponibile in literatura internationala privind definitiile si sistemele de clasificare ale leziunilor musculare. Incordarea musculara este unul dintre cei mai folositi termeni pentru a descrie leziunea musculara atletica, dar acest termen inca nu are o definitie clara si este folosit cu variabilitate mare. Desi, pentru a oferi o propunere de definitie traditionala, am putea considera leziunea musculara ca afectare sau alterare a structurii normale a muschiului, atat in componenta contractila, cat si in componentele conjunctive sau jonctiunea muschi-tendon a acestuia. Aceasta lezare sau disfunctie poate fi produsul intinderii excesive, exercitarea unei forte intrinseci dincolo de capacitatea contractila a muschiului sau o combinatie a ambelor.
Un aspect care poate contribui la o rata ridicata a diagnosticelor inexacte si a leziunilor recurente este ca terminologia leziunilor musculare nu a fost inca definita clar si ramane un grad ridicat de variabilitate intre termenii folositi frecvent pentru a descrie leziunile musculare. Daca doriti sa aprofundati, va recomandam sa vedeti Clasificarea cuprinzatoare a leziunilor musculare: definitii specifice tipului si prezentari clinice .
Cum se diagnosticheaza o leziune musculara?
Combinatia atenta a modalitatilor de diagnosticare, inclusiv istoricul medical, inspectia, examinarea clinica si imagistica, va conduce probabil la un diagnostic precis , care ar trebui sa se bazeze in primul rand pe constatarile clinice si istoricul medical, nu numai pe imagistica, deoarece tehnologia si sensibilitatea pentru a detecta leziunea musculara structurala continua sa evolueze. De aceea diagnosticul trebuie stabilit printr-un examen clinic si functional precis .
In raport cu frecventa si numarul de cazuri, de exemplu in fotbalul profesionist, leziunile ischio-jambianelor, dreptului femural al cvadricepsului, adductorilor si soleo-gastrocnemiului reprezinta intre 80% si 90% din toate leziunile musculare . Principalele tipuri fiind: tendinoase, musculotendinoase, „intramusculare” si miofasciale . Extremitatea inferioara este regiunea cea mai afectata, iar tipul majoritar de leziuni sunt rupturi musculare partiale sau complete prin mecanism indirect.
Toate leziunile care afecteaza o componenta musculara si conjunctiva (matricea extracelulara) sunt numite mioconjunctive . Tesutul conjunctiv va avea caracteristici diferite in functie de zona leziunii si este esential in regenerare, datorita importantei sale in transmiterea fortei (9,10). Cele mai multe leziuni musculare apar la jonctiunea mioconjunctiva (MCJ) , care joaca atat un rol mecanic, cat si structural in cadrul organului muscular. Leziunile MCJ pot aparea in doua structuri histologice musculare diferite: jonctiunea musculotendinoasa (MTJ) si unitatea miofasciala (MFU) . In aceasta imagine puteti vedea descrierea anatomica mai detaliat.
Prin urmare, in functie de tesutul afectat, leziunile mioconjunctive sunt impartite in:
- Leziunea jonctiunii miotendinoase (MTJ): afecteaza jonctiunea dintre muschi si aponevroza sau tendon (periferic sau intramuscular). Fibra musculara este separata de unirea sa cu tesutul conjunctiv al tendonului fara a o rupe. Este cea mai frecventa leziune si are un prognostic mai rau decat celelalte.
- Leziunea jonctiunii miofasciale (MFU): leziunea este localizata in regiunea distala a aponevrozei sau tendonului. Ancorajul musculo-fascia (epimisium sau perimisium) este foarte slab, deci este normal ca atunci cand tesutul muscular care atinge fascia sa se rupa, acesta sa se deformeze. In general, prognostic bun.
Este important de stiut ca in cadrul acestui grup de leziuni vom avea diferente in ceea ce priveste comportamentele clinice, modelele imagistice si prognosticele . Un exemplu este ca in leziunile miotendinoase hematomul (daca exista) ramane in interiorul muschiului, deoarece tesutul conjunctiv al tendonului este mai dens si mai puternic, putand sa contina sangerarea, in timp ce intr-o leziune miofasciala, deoarece fascia este un tesut. tesutul conjunctiv lax este deformat si apare un hematom mai mare decat in cazul precedent. Acest lucru nu inseamna ca leziunea are un prognostic mai rau.
In plus, leziuni izolate ale tendonului (periferice sau intramusculare) si ale muschilor se mai gasesc:
- Tendinoase : se observa o ruptura in tesutul conjunctiv care formeaza aceasta structura. Prognostic prost.
- Muscular : ruptura este departe de jonctiunea miotendinoasa si afecteaza doar fibra musculara.
Este esential sa stim ca cel mai bun factor de prognostic si ceea ce ne ofera cele mai multe informatii este localizarea exacta a leziunii in muschi si structurile pe care le afecteaza in interiorul acestuia. Pentru aceasta, este esential sa existe un diagnostic cat mai precis, sigur si concret.
Este foarte important sa cunoastem arhitectura conjunctiva deteriorata, deoarece cu cat este mai mult tesut conjunctiv afectat, cu atat va fi mai rau prognosticul leziunii. Daca leziunea afecteaza tendonul proximal in orice punct de-a lungul traseului sau, are un prognostic mai rau decat acele leziuni care afecteaza doar fibrele musculare, miofasciale sau miotendinoase.
Dimpotriva, severitatea leziunii nu este legata de sangerare sau de prezenta hematomului. Un exemplu este ca leziunea musculara sangereaza mult mai mult decat leziunea tendonului si totusi are un prognostic mai bun. De asemenea, lungimea leziunii musculare nu inseamna intotdeauna un prognostic mai prost, intrucat o mica ruptura a tendonului (fie periferica sau intramusculara) are o revenire mai mare la joc si un procent mare de risc de reaccidentare.
„In mai putin de trei saptamani, o leziune musculara nu poate fi complet reparata”.
Trebuie sa tinem cont de faptul ca cel mai mare factor de risc pentru a suferi o leziune musculara este acela de a fi suferit-o anterior. In plus, exista si alti factori predispozanti precum: fibroza, atrofia, cicatricea moale, dimensiunea leziunii, revenirea timpurie la joc si iatrogeneza . Acesti factori produc o scadere a capacitatii de absorbtie a energiei care favorizeaza oboseala precoce, modificari mecanice si modificari neuromusculare care duc la recidiva sau releziune .
Cu cat mai multe informatii, cu atat mai bine puteti gestiona corect acest proces in mod individual si oferiti stimulii corespunzatori in timpul repararii musculare .