Lecturile Opiniei: INCURSIUNE  ÎN  TRECUTUL  CULTURAL AL  DOROHOIULUI    

Categories Reportaj, Stiri localePosted on

 Timp de 210 ani (între anii 1568-1778) târgul Dorohoi a fost capitala Ţării de Sus a Moldovei  datorită domnitorului Alexandru Lăpuşneanu care a considerat că din acest punct nordic de ţară, important şi ca centru comercial, poate fi condusă cu eficienţă această parte a Moldovei, care cuprindea ţinuturile: Hotin, Hârlău, Cernăuţi, Suceava, Neamţ, Bacău şi, bineînţeles, Dorohoi. Din Dorohoi, vornicul Ţării de Sus (au fost 71 de vornici în cei 210 ani) lua hotărâri fiind „judecătorul tuturor din aceste ţinuturi, judecând şi păzind hotarele”. Ei puneau în aplicare ordinele venite de la domnitorul din capitala Moldovei-Iaşi. Printre capetele luminate care îşi au obârşia din ţinutul Dorohoiului menţionăm familia cronicarului Miron Costin. Unul din fiii săi, Neculai Costin a fost între 1706-1707 vornic al Ţării de Sus cu sediul la Dorohoi. În acelaşi post îl aflăm şi pe cronicarul Ion Neculce, spătar şi vornic la Dorohoi între 1736-1740. Lui Ion Neculce îi datorăm nepreţuitul “Letopiseţ al Ţării Moldovei de la Dabija Vodă (1662) până la Ioan Mavrocordat (1743). Preotul cărturar Constantin Ciocoiu îi considera pe cei doi cronicari ca fiind primii intelectuali de seamă ai târgului Dorohoi. Primul lăcaş de cultură din Dorohoi s-a înfiinţat în anul 1766 când domnitorul Grigore Ghica al III-lea a emis un hrisov prin care stipula să se înfiinţeze câte o şcoală catehetică în toate capitalele de ţinut ale Moldovei, numind şi primul dascăl la Dorohoi. Dar, această şcoală înfiinţată pe lângă biserica “Sf.Neculai” de pe str. Ştefan cel Mare nu era frecventată de copii de vârstă mică, ci doar de tineri în jur de 20 de ani care veneau să înveţe “cântările bisericeşti, iar toţi creştinii ţării, mirenii şi copiii preoţilor să se procopseacă cu învăţătura”. Dar, e un început bun pe drumul culturalizării. Despre o activitate culturală mai intensă la Dorohoi se poate vorbi  abia după anul 1851, când s-a înfiinţat Eforia Târgului Dorohoi şi tot în acelaşi an s-a înfiinţat şi prima unitate şcolară de stat- Şcoala Primară Publică nr. 1 de băieţi. Până în anul 1925 s-au înfiinţat, ca bază a culturalizării copiilor, numeroase şcoli: Şcoala Primară nr. 1 de fete “Vârgolici”(1861), gimnaziul de băieţi “Gr.Ghica VV”(1879), Şcoala Primară nr. 2 de băieţi “Mihail Kogălniceanu”(1887), Şcoala primară nr. 2 de fete “Regina Elisabeta” (1889), Şcoala Primară Rurală nr. 4 Trestiana (1897), Şcoala Inferioară de Meserii de băieţi (1902), Şcoala profesională de fete Gradul I “Domniţa Ileana”(1911), Şcoala primară Mixtă nr.3 “I.C.Brătianu” (1918), Şcoala Normală de Învăţători “Al.Vlahuţă” (1919), Liceul de fete “Regina Maria”(1921), Seminarul Teologic Ortodox “Pimen Mitropolitul” (1923), Şcoala Elementară de Comerţ “Principele Carol”(1924) şi Şcoala Normală de fete “Dr.C.Angelescu” (1925). Deci, la o populaţie de 15.000 de locuitori ai oraşului Dorohoi din acei ani, existau 2 licee ,2 şcoli pedagogice, 1 seminar, 2 şcoli profesionale, o şcoală comercială, 6 şcoli primare, Şcoala Israelito-Română înfiinţată în 1909 şi 3 grădiniţe de copii. În toate aceste lăcaşuri de cultură  funcţiona o intelectualitate numeroasă, nemaivorbind de sutele de familii de ofiţeri, avocaţi, procurori, judecători, funcţionari. În aceste condiţii şi activitatea culturală a înregistrat un real progres. Dorohoiul încă era un punct important pe harta ţării. Dovadă că domnitorul Al.I.Cuza, în scurta sa domnie (1859-1866) a vizitat de două ori oraşul nostru  la invitaţia lui Mihail Kogălniceanu, care a fost deputat de Dorohoi. Ulterior, Dorohoiul a fost vizitat  şi de Carol I, de Carol al II-lea şi de alţi membri ai familiei regale. Revenind la activitatea culturală din oraşul Dorohoi, începem cu anul 1868 când Dimitrie Gusti, ministrul Cultelor în guvernul Golescu trimite o scrisoare către primăria Dorohoi cerând ca aceasta să ia măsuri urgente pentru înfiinţarea unei biblioteci publice în oraş. Măsura a fost pusă în practică de primarul Ion Tăutu, care a alocat şi o sumă de bani în acest scop. Doi ani mai târziu,în 1870, institutorul N.Bobulescu înfiinţează prima bibliotecă şcolară, amenajată în localul Şcolii Primare nr. 1 de băieţi care avea sediul în clădirea fostei Bănci Naţionale locale. Doctorul Constantin Vârnav a donat atunci 42 de cărţi pentru “compunerea unei biblioteci şcolare din târg”. A urmat apoi înfiinţarea bibliotecii gimnaziului de băieţi “Gr.Ghica VV” după instaurarea sa în noul şi modernul local de pe strada Gr.Ghica în anul 1893, precum şi biblioteca comună a şcoalelor primare  nr. 2 spre sfârşitul sec. al XIX-lea. În anul 1901, odată cu înfiinţarea oficială a filialei din Dorohoi a Ateneului Român se deschide în localul gimnaziului de băieţi o bibliotecă bogată la care au donat cărţi personalităţi şi instituţii româneşti importante: Majestatea Sa Regele Carol I, Academia Română, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Grigore Tocilescu, Gheorghe Gh.Burghele, familia Olinescu, generalul  Gh.Manu ş.a. Păcat că în anul 1929, când întemeietorul şi sufletul activ al Ateneului Român din Dorohoi –avocatul Gheorghe Gh.Burghele a decedat, biblioteca a fost împărţită la studenţi, iar 2500 de exemplare au ajuns în custodia noii biblioteci orăşeneşti Dorohoi aşa cum atestă un document al acestei biblioteci emis la 2 mai 1951 sub semnătura bibliotecarilor Paul Pălimaru şi Axintuţa Elena. În anul 1873 se înfiinţează prima tipografie la Dorohoi urmată apoi de alte tipografii, iar, odată cu apariţia ziarului „Curierul de Dorohoi”, la 22 iunie 1874, locuitorii oraşului au putut să cunoască în amănunt viaţa social-politică-culturală şi sportivă a localităţii lor, dar şi ştiri din lumea largă, ceea ce a dus la lărgirea orizontului cultural al dorohoienilor.  O activitate cultural-educativă intensă a avut-o corul oraşului. A fost dirijat de-a lungul anilor de prof. Ştefan Ionescu în 1884, dirijorul Mihail Grigore Posluşnicu în 1907, secretarul primăriei locale H.Z.Manoliu în acelaşi an, 1907, apoi profesorii C.Ciocârlan, N.Popovici, Gh. Vasiliu, Vasile Nistor. Un efect deosebit asupra populaţiei a avut înfiinţarea în oraş a unui număr însemnat de societăţi culturale. Amintim de Liga Culturală (1893) cu preşedintele ei dr. Sigismund Chernbach, Ateneul Român din Dorohoi înfiinţat la iniţiativa avocatului Gheorghe Gh. Burghele în 1899, Societatea de muzică şi sport “Vasile Alecsandri” în 1902 la iniţiativa aceluiaşi neobosit Gheorghe Gh.Burghele,  reînfiinţarea Ligii Culturale în 1909 având ca preşedinte pe avocatul Gheorghe Marcu, Societatea “Gheorghe Asachi” a elevilor de la Liceul de băieţi “Gr.Ghica VV” în 1932. Aceştia din urmă aveau şi o bibliotecă proprie. Un fapt demn de semnalat este că toate şcolile primare din oraş aveau muzeu propriu cu animale împăiate, chipuri de ceară, diferite roci şi minereuri; de asemenea  amenajau expoziţii şcolare anuale cu picturi ale propriilor elevi sau cu lucruri realizate de elevi în propriile ateliere şcolare la orele de lucru manual. Tema în discuţie este foarte amplă. Oraşul Dorohoi a beneficiat de personalităţi  care s-au implicat în munca de culturalizare a locuitorilor lui.Se poate vorbi mult despre

spectacolele ce s-au organizat în oraş, serbări şcolare, manifestări sportive la stadionul oraşului, vizite ale unor artişti celebri care ne-au onorat cu prestaţii memorabile pe scena teatrului “Unirea”, prima sală de teatru din Dorohoi înfiinţată în 1920; un rol deosebit l-au avut cinematografele, librăriile şi fanfara regimentului 29 infanterie. Un capitol amplu din viaţa culturală a Dorohoiului îi revine presei scrise. Publicaţiile dorohoiene au fost atât de numeroase la un moment dat, încât prof. istoric Gheorghe Amarandei a alcătuit 2 volume dedicate acestora. Un loc aparte îl ocupă cei care au publicat articole cu teme din diverse domenii în presa locală, au conferenţiat la Ateneul Român din Dorohoi sau cu diverse ocazii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii în rândul dorohoienilor, dar mai ales în educarea tineretului: Gheorghe Gh.Burghele, Calinic Istrati, Eugenia Ianculescu de Reus, Dumitru Furtună, Constantin Ciocoiu, Ion Atanasiu, Saşa Pană, Romulus Pandele, C.N. Iancu, Gheorghe Pascu, Eulian Procopovici, Elena Cuparencu, preot P.Munteanu, Tiberiu Crudu şi mulţi, mulţi alţii. În decursul anilor au fost numeroase încercări de a se construi o sală modernă de teatru la Dorohoi, sală pe care oraşul nostru ar merita-o cu prisosinţă. După anul 1925 s-au organizat în oraş concursuri Miss Dorohoi-foarte apreciate de public. Ne-au vizitat periodic trupe de circ amenajate la capătul străzii D.P.Moruzi cu participarea unui public numeros. Oraşul nostru a fost onorat de personalităţi ale neamului care au conferenţiat în faţa unui public entuziast: Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Grigore Tocilescu, V.A.Urechia, Mihail Kogălniceanu ş.a.  Într-o incursiune în trecutul cultural al Dorohoiului, un capitol aparte revine bisericilor din oraş. Ele au militat pentru educarea oamenilor în spiritul unor buni creştini şi cetăţeni ai ţării, buni patrioţi şi gospodari. Meritul aparţine majorităţii preoţilor care au slujit în oraşul nostru la Biserica Sf.Neculai,la Bisericuţa  de Lemn, la Catedrală, la Biserica de la cimitir, la Biserica Catolică sau la sinagogile evreieşti. Numele unor preoţi, Constantin Ciocoiu, Dumitru Furtună, Vasile Anghelea, C.Munteanu, I.Enescu, Valerian Brânzei, Theodor Damian, au rămas în amintirea dorohoienilor ca oameni ce s-au implicat activ în viaţa social-culturală a oraşului. Nenumăratele personalităţi ridicate din oraşul Dorohoi şi recunoscute în ţară cât şi peste graniţele ţării sunt o dovadă vie a standardului tot mai ridicat al culturii locuitorilor dorohoieni.

      prof. Dorina Mandachi     

 

 

Lecturi de weekend: 144 de ani de la nașterea lui Traian Vuia

Categories Reportaj, Stiri localePosted on

La data de 17 august 1872 s-a născut Traian Vuia, pionier al aviaţiei române, membru al Academiei Române. La Paris, a realizat cu eforturi proprii un ”aeroplan automobil” cu care a reuşit să zboare, la 18 martie 1906, pe câmpul de la Montesson. Traian Vuia a murit în 3 septembrie 1950.

Aparatul, numit Vuia I, a accelerat pe o distanţă de 50 de metri, apoi s-a ridicat până la o înălţime de circa un metru şi a zburat astfel pe o distanţă de 12 metri. Apoi, elicea s-a oprit, iar Vuia I a aterizat. Pentru noi, acest moment poate părea puţin impresionant, dar fără el nu am fi putut astăzi să ne bucurăm de transportul cu avionul.

Traian Vuia a început să se gândească la posibilităţile pe care le avea pentru a crea un aparat capabil să zboare încă din studenţie. În 1904, inventatorul român a creat motorul, iar în 1905 a finalizat lucrul la partea tehnică a aparatului. Au urmat apoi teste, făcute cu aripile demontate, pentru a învăţa cum să manevreze Vuia I.

Aparatul avea la final 250 de kilograme, un motor de 20 de CP şi o suprafaţă de susţinere de 14 metri.

Traian Vuia (n. 17/30 august 1872, Surducu Mic, judeţul Timiş – d. 2 septembrie 1950) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei la nivel internaţional, membru al Academiei Române din 27 mai 1946. A inventat primul avion cu mijloace proprii de propulsie, cu care a efectuat primul zbor din istoria omenirii, ridicându-se de la sol prin mijloacele proprii ale aparatului (1906).

S-a născut într-o familie de ţărani din satul Surducul Mic, în Banat (astăzi localitatea îi poartă numele). Scrisul şi cititul le-a învăţat la şcoala din Bujor, apoi a urmat restul claselor elementare la şcoala din Făget. Studiile secundare le-a efectuat la Liceul de stat din Lugoj, iar în 1892 a susţinut examenul de bacalaureat. Pleacă la Budapesta pentru a-şi continua studiile. Aici a studiat la Şcoala Politehnică (1892) şi la Facultatea de Drept, unde a şi obţinut doctoratul în ştiinţe juridice, după ce a susţinut lucrarea cu titlul Militarism şi industrialism, regimul de statu şi de contractu (1901). Din cauza dificultăţilor financiare nu a absolvit Şcoala Politehnică.

Marele său vis a fost să zboare, drept pentru care a început să efectueze calcule pentru planurile unei maşini de zbor. În anul 1902 pleacă la Paris, dorind să construiască în capitala Franţei un „aeroplan-automobil”. La 16 februarie 1903a înaintat Academiei de Ştiinţe din Paris un memoriu despre „aeroplanul-automobil” pe care îl proiectase, dar proiectul său a fost respins de forul ştiinţific francez pentru că acesta din urmă considera că aparatele de zbor mai grele decât aerul nu puteau să zboare. Mai mult, aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici care nu au fost înţelese, la început, de către contemporanii săi: avea o singură elice în loc de două, cum se credea că e absolut necesar, iar motorul proiectat părea de nerealizat cu mijloacele tehnice ale vremii. În ciuda acestor oprelişti, sfătuit de Coriolan Brediceanu, prietenul său din liceu, Vuia şi-a brevetat totuşi invenţia, obţinând brevetul francez nr. 332.106 din 15 mai 1903.

Cu sprijinul familiei sale, care a contribuit semnificativ cu sume de bani, Traian Vuia a început construcţia avionului său. La sfârşitul anului 1905 avionul era gata şi a fost testat pentru prima oară. În timpul acestui test avionul a rulat pe sol o distanţă destul de lungă. Acest prim test a fost urmat de altele, la care au asistat cunoscuţi specialişti, ca şi G. Besançon, Victor Tatin şi alţii.

La 5 februarie 1906, Vuia a mai făcut un test cu avionul său, dar nu s-au obţinut rezultate datorită vremii nefavorabile. La 6 martie, o nouă tentativă de ridicare de la sol a avionului, dar acesta nu s-a putut desprinde de la sol.

Ziua de 18 martie 1906 va înregistra primul succes aviatic al lui Traian Vuia, precum şi primul zbor din istoria omenirii cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a ridicat de la sol prin mijloace proprii. Avionul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de ţevi de oţel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi dădea aspectul unui liliac. Motorul funcţiona cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul de aterizare era constituit din patru roţi cu pneuri. Acest prim zbor cu mijloace proprii de zbor s-a efectuat în Franţa, la Montesson. Aparatul de zbor al lui Traian Vuia a pornit de pe loc cu ajutorul propriului său motor, a rulat cca 50 metri, apoi s-a desprins de la sol şi a zburat 12 metri la o înălţime de 1 metru. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii fusese înfăptuit.

Prioritatea unui astfel de zbor îi este atribuită în mod eronat francezului Santos-Dumont, care a obţinut această realizare doar la 13 septembrie, acelaşi an 1906. De altfel, după primul său zbor reuşit, cel din 18 martie 1906, Traian Vuia a mai efectuat şi alte zboruri, în timpul celui din 19 august 1906 avionul său zburând 20 metri, la o înălţime de 2 metri şi jumătate.

Vuia şi-a perfecţionat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de 24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia nr. 1 a devenit Vuia nr. 1 bis, apoi Vuia nr. 2.

La 17 iulie 1907 Traian Vuia a reuşit să zboare cu aparatul său pe o distanţă de 60 metri, dar la aterizare şi-a deteriorat avionul.

Traian Vuia şi-a continuat cercetările în domeniul tehnicii şi după anul 1907. El a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost prezentate în demonstraţii publice (modelele realizate în anii 1918 şi 1921). Revistele La Technique Aeronautique şi L’Atmosphere i-au publicat studiile teoretice. Pe lângă alte invenţii, Vuia a mai conceput şi un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică.

În timpul primului război mondial, Traian Vuia a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenţii, contribuind la perfecţionarea aviaţiei militare aliate. A redactat mai multe manifeste destinate soldaţilor de naţionalitate română, cehă, slovacă, sârbă etc. din rândul armatei austro-ungare. În primăvara anului 1918 a fost unul dintre iniţiatorii Comitetului Naţional Român din Transilvania, militând pentru unirea Ardealului cu România. În cadrul aceluiaşi Comitet, a organizat la Paris aniversarea a şaptezeci de ani de la revoluţia de la 1848.

După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în anul 1932 şi în anul 1934.

Abia după terminarea celui de-al doilea război mondial se va întoarce definitiv din Franţa în România, unde va muri la data de 2 septembrie 1950, la Bucureşti. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Activitate profesională şi invenţii. Unul din pionierii aviaţiei mondiale, Traian Vuia a fost primul om care a construit şi zburat cu un avion mai greu decât aerul, care s-a ridicat de la sol folosind doar mijloacele proprii (moto-propulsor, tren de aterizare). Până la avionul inventat de Vuia, intitulat Vuia nr. I, decolarea dispozitivelor de zbor se făcea cu ajutorul unor mijloace exterioare aparatului, cum ar fi: catapultă, cablu de lansare sau remorcare.

Printre rezultatele cercetărilor efectuate de Vuia, unele confirmate mai târziu, se numără: formula monoplană a avioanelor (recunoscută ulterior ca fiind cea mai corespunzătoare), a realizat prima aripă de avion cu incidenţă variabilă în zbor, a aplicat la aparatul său de zbor principiul unei singure elice tractive, a realizat primul aeroplan cu aripi pliante.

După o perioadă de timp, Vuia a îmbunătăţit aeroplanul Vuia I, iar în august 1906 a prezentat o variantă perfecţionată a acestuia, Vuia I bis. Cu acest model, până în martie 1907, a efectuat mai multe experienţe şi a realizat mai multe zboruri la diferite înălţimi. Spre deosebire de primul model, aeroplanul avea o curbură mai mică a aripilor, un stabilizator orientabil şi un randament îmbunătăţit al motorului. Vuia nr. II a fost un nou model de avion, prevăzut cu aripi pliabile şi un motor „Antoinette” de 25 CP. Cu acest aparat Vuia a zburat de mai multe ori, ultimul din aceste zboruri a fost efectuat în 17 iulie 1907, la Bagatelle, pe o distanţă de 70 m. Acest avion a fost expus la primul Salon aeronautic de la Paris.

În anii ce au urmat Vuia a continuat să aprofundeze domeniul aeronauticii, astfel că în 1918 şi 1922 a realizat două tipuri de elicoptere, Vuia I, respectiv Vuia II. Aparatul era prevăzut cu aripi rotative, o cârmă de direcţie şi un stabilizator orizontal (Vuia II avea montat un motor „Anzani” de 16 CP). Cu aceste aparate, pe aerodromurile de la Juvissy şi Issy-les-Moulineaux, Vuia a efectuat o serie de teste şi mai multe zboruri verticale.

Având în minte realizarea unui motor de avion cât mai bun, Vuia a reuşit să inventeze generatorul de abur cu combustie internă şi ardere catalitică. Generatorul cu vaporizare aproape instantanee avea la bază trei principii: ideea ciclurilor termodinamice, a combustiei accelerate şi a transmiterii căldurii prin convecţie forţată. Prin încercările repetate de a construi generatoare de abur de foarte înaltă presiune (100-120 kgf/cm², faţă de 10 At valoarea uzuală a vremii), Vuia a pus bazele tehnologiei folosite ulterior la centralele termice care utilizează cicluri complexe de presiune foarte înaltă.

O altă realizare a inventatorului român a fost şi generatorul cu focar cu mare intensitate a combustiei. Sarcina termică a focarului era de 200 x 106 kcal/m3.

În unele cercetări Vuia a fost ajutat de bănăţeanul Gavrilă Brola, cu care a început să colaboreze începând cu 1934. G. Brola alături de profesorul G. Ribaud au continuat cercetările începute de Vuia, iar în 1952 au realizat un generator cu circulaţie forţată, care avea la bază principiul lui Vuia. Generatorul, expus la Expoziţia Internaţională al încălzirii de la Paris din 1957, a fost fabricat în serie în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania.

Traian Vuia împreună cu alt colaborator, Emmanuel Yvonneau, au brevetat mai multe tipuri de generatoare de abur. Primul brevet le-a fost eliberat la 21 ianuarie 1928 de către Ministerul Comerţului şi Industriei din Franţa (nr. 661254), al doilea brevet la 22 decembrie 1928 (nr. 680567), iar al treilea la 12 noiembrie 1932 (nr. 740226).

Activităţi sociale şi politice. Din iniţiativa lui Traian Vuia, la 30 aprilie 1918, a fost constituit la Paris „Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania”, o organizaţie care milita pentru unirea Ardealului cu România. Comitetul a editat şi o revistă, „La Transylvanie”, la care a colaborat şi Traian Vuia cu mai multe articole. Vuia a publicat articole, pe aceeaşi temă şi în revista „La nation tchèque”. A fost însă foarte critic asupra modului în care s-a înfăptuit unirea Ardealului cu Transilvania, considerând o mare greşeală lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Român, care să fi apărat interesele ardelenilor şi să fi permis cu timpul o „occidentalizare” a României şi nu vice-versa, o „balcanizare” a Transilvaniei.

În timpul celui de-al doilea război mondial Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

Sursa: enciclopediaromaniei.ro

Lecturi de weekend: S-a descoperit originea virusului HIV

Categories Reportaj, Stiri localePosted on

Cercetătorii speră că, identificând originea virusului, vor putea, în cele din urmă, să afle care va fi locul în care acesta va fi complet eradicat.

Se presupune că virusului HIV a apărut pentru prima dată în zona oraşului Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo, în jurul anilor ’20. Până recent, nu s-a ştiut care este originea exactă a agentului patogen şi nici cum acesta s-a răspândit în rândul populaţiei locale, însă o echipă de cercetători din cadrul Universităţii Oxford a descifrat misterul, realizând un studiu complex, pe care l-a publicat de curând în revista Science Magazine.

În urmă cu 80 de ani, Kinshasa era colonie belgiană şi purta numele ,,Leopoldville”. Cei aflaţi în căutarea unui trai mai bun veneau aici să facă bani sub orice formă, inclusiv prin practicarea comerţului cu sclavi sexuali. În timp, datorită dezvoltării industriei feroviare, această îndeletnicire a luat proporţii, iar, odată cu ea, un nou virus se răspândea rapid în rândul celor care călătoreau în ţările africane.

În momentul de faţă, se cunosc două ramuri ale virusului HIV (,,Human Immunodeficiency Virus” = ,,Virusul Imunodeficienţei Umane”). Prima dintre acestea este cea a grupei M a viruslui HIV-1, este originară din zona Kinshashei şi este responsabilă pentru 90% din totalul infecţiilor răspândite la nivel global. Cea de-a doua este cea a grupei O a virusului HIV-1 şi îşi are originile în regiunile apropiate ale capitalei congoleze.

O echipă de specialişti, condusă de cercetătoarea Nuno Faria (Universitatea Oxford), susţine că răspândirea inegală, la nivel global, a celor două ramuri ale virusului se datorează influenţei factorilor ecologici şi nu a celor evoluţionari. Oameni de ştiinţă au ajuns la această concluzie după ce au analizat genomii-gazdă ai virsului HIV, colectaţi de la 800 de bolnavi originari din Africa Centrală şi au realizat un arbore genealogic al germenului inframicrobian.

Comparând două secvenţe genomice şi numărând diferenţele dintre ele, cercetătorii au putut afla momentul în care grupurile de cromozomi au avut, pentru ultima dată, o origine comună. Rezultatele investigaţiei au confirmat ipoteza cunoscută deja în rândul oamenilor de ştiinţă: virusul HIV a apărut în zona oraşului Kinshasa, în jurul anului 1920.

Specialiştii britanici spun că rezultatele la care au ajuns îi vor ajuta ulterior pe savanţi să localizeze focarele unde trebuie să se intervină, pentru a întrerupe, pe cât posibil, răspândirea infecţiilor. Mai mult decât atât, cercetătorii speră că, identificând originea virusului, vor putea, în cele din urmă, să afle care va fi locul în care acesta va fi complet eradicat.

sursa: descopera.ro

Lecturi de week-end: 4 martie 1977 – 55 de secunde de coșmar

Categories Reportaj, Stiri localePosted on

Vineri, 4 martie 1977. Luna plina. Primavara batea la usa. Aparusera deja mugurii copacilor. La televizor – filmul bulgaresc Dulce si Amar. Ceausescu, aflat în Nigeria, participa la dineul oficial dat de presedintele african. Nimic nu prevestea urgia care urma sa se abata asupra României…

10 bombe atomice. La ora 21.22 seismul, cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, loveste tara noastra. Violenta lui s-a înregistrat atât pe verticala, cât si pe orizontala, în directia nord-sud si est-vest. Epicentrul a fost în zona Vrancea, la o adâncime de circa 110 km, planul în care s-a produs prabusirea straturilor fiind de aproximativ 60°. Toate statiile seismice de pe glob, aflate pe receptie, au reperat cutremurul, prima care a prins, procesat si analizat informatiile primite în urma cutremurului fiind cea de la Golden – Colorado (Statele Unite). Energia distructiva eliberata de seism a fost egala cu cea emisa de 10 bombe atomice de tipul celei aruncate asupra Hiroshimei!

55 de secunde de groaza! Peretii s-au prabusit, geamurile s-au spart, focul a izbucnit! Unii s-au repezit îngroziti pe scari sau spre iesiri; altii au ramas încremeniti în casa, paralizati de teama. Aceeasi teama care i-a îndemnat pe altii sa se arunce de la etaj. S-au înregistrat chiar si cazuri de femei care au nascut înainte de vreme.

Ceausescu este informat despre cutremur. Banchetul este întrerupt câteva minute mai târziu. Informatiile care i-au parvenit initial vorbeau despre un cataclism de 10 grade si despre distrugerea totala a Bucurestiului. Stabilind legatura cu tara, Ceausescu a cerut informatii precise, a dat primele ordine si a instituit starea de necesitate pe teritoriul României. A doua zi, la ora 8.15 minute, o aeronava având la bord familia Ceausescu si restul delegatiei ateriza pe aeroportul Otopeni. Bucurestiul a fost cel mai greu lovit. Apoi Teleormanul, Doljul, Iasiul, Vasluiul, Buzaul, Vrancea, Mehedintiul…

Dimensiunea dezastrului. În Capitala au cazut 32 de blocuri si cladiri mari. Alte peste 130 au fost grav avariate. Mormane de ruine au ajuns cladirile de la Lizeanu – colt cu Stefan cel Mare, Continental – Colonadelor, Dunarea, Scala, Casata si Nestor. Sub darâmaturile blocului de la Colonadelor si-au gasit sfârsitul: Toma Caragiu, Alexandru Bocanet, Doina Badea (împreuna cu sotul si cei doi copii), poeta Veronica Porumbacu, criticul Mihai Petroveanu, poetul A.E. Baconski si sotia sa. Din fericire, poeta Ana Blandiana nu se afla în acel moment în imobil, fiind internata cu câteva zile înainte în spital.

Ca prin minune, sotul, scriitorul Romulus Rusan, a fost gasit în viata sub mormanul de moloz. Alexandru Ivasiuc moare lovit de o piatra, în fata blocului Scala, care s-a prabusit. Pe 5 martie se dau primele cifre ale dezastrului: 508 morti. 2.600 de raniti. Orasul Zimnicea este prefacut în ruine: 175 de case prabusite, 523 grav avariate, 4.000 de persoane sinistrate, sute de victime. În Craiova sunt avariate grav peste 550 cladiri, printre care se numara Muzeul de Arta, Muzeul Olteniei, Universitatea, Biblioteca judeteana. Primele estimari indicau un numar de 30 de morti si 300 de raniti. La Vaslui sunt de asemenea pierderi grele, atât umane – 7 persoane decedate, cât si materiale.

La Ploiesti au fost distruse în jur de 200 de locuinte, alte 2.000 fiind grav avariate; situatia este grava si în judetul Buzau, unde sunt afectate în jur de 1.900 de cladiri. Mai „fericite” sunt judetele din Transilvania si Dobrogea, care au scapat neatinse sau cu pagube mici. Evaluarea finala a pierderilor – umane si materiale, este teribila: 1.570 morti, 11.300 raniti, 32.900 locuinte prabusite sau grav avariate, 35.000 de familii sinistrate, 763 de unitati economice afectate. Pagubele s-au ridicat la 10 miliarde lei, echivalentul a 2 miliarde de dolari. S-a dus o lupta neîncetata, zile în sir, pentru scoaterea supravietuitorilor de sub darâmaturi. Au fost adusi chiar si specialisti din Elvetia, însotiti de câini dresati pentru salvarea victimelor din munti. Au fost gasiti supravietuitori chiar si dupa 11 zile de la cutremur. Ultimul salvat, tânarul de 19 ani, Sorin Crainic, a stat sub darâmaturile fostului bloc „Continental” nu mai putin de 250 de ore, înainte de a fi recuperat si redat vietii!

Sursa: historia.ro

Lecturi de week-end: ENIGMA anului 536 a fost rezolvată

Categories Reportaj, Stiri localePosted on

Oamenii de ştiinţă ştiu demult că Europa şi Asia au trecut printr-o val de frig în urmă cu circa 1.500 de ani, dar un nou studiu a descoperit că frigul ar fi putut avea un impact major asupra istoriei. Analizând inelele de pe tulpina copacilor din Rusia, o echipă internaţională de cercetători a creat o cronologie a temperaturilor din perioada de răcire, pe care le numesc „Mica Eră Glacială Antica târzie” (Late Antique Little Ice Age).

Aceştia susţin că scăderea temperaturii ar putea fi jucat un rol important într-un şir de cataclisme, inclusiv pandemii, penurii de alimente, migrarea în masă şi în ridicarea şi căderea imperiilor.

Înregistrările istorice antice arată că anul 536 d. Hr. a fost marcat de apariţia bruscă a unui „voal de praf” sau „ceaţă uscată”, care a estompat soarele şi a cauzat o perioadă de frig crunt. Misteriosul nor de praf se consideră a fi declanşat de o triplă erupţie vulcanică catastrofală, care au avut loc în 536, 540 şi 547. Erupţiile ar fi aruncat o cantitate masivă de cenuşă şi aerosoli în atmosferă, blocând astfel razele soarelui şi cauzând o scădere substanţială a temperaturii. Oamenii de ştiinţă credeau anterior că frigul a durat doar câţiva ani, dar un nou studiu publicat în revista Nature Geoscience a sugerat că activitatea vulcanică a declanşat ” Late Antique Little Ice Age ” (LALIA), care a extins de mai bine de un secol şi a contribuit la foamete pe scară largă, haos politic şi chiar căderea imperiilor.

Autorii studiului au ajuns la concluziile lor după ce au utilizat datele inelelor unui copac şi au reconstruit temperaturile de vară din Asia centrală în ultimele două milenii. Echipa a fost compusă din mai mult de o duzină de climatologi, naturalişti, istorici şi lingvişti de la Institutul Federal Elveţian. Ei au măsurat lăţimea inelelor la mai mult de 650 de copaci bătrâni din Munţii Altai-Sayan din Rusia. În tulpina copacului,  inele noi apar în fiecare vară, iar variaţiile lor în dimensiune pot furniza informaţii vitale despre modul în care clima s-a schimbat. „Copacii care cresc la linia de sus sunt foarte sensibili la variaţiile temperaturii de vară. Dacă o vară este mai rece, inelele sunt mai înguste”, a explicat cercetătorul Ulf Büntgen.

Büntgen şi colegii săi au constatat că Asia centrală a trecut printr-o perioadă de răcire îndelungată. Aceste date au fost strâns corelate cu un proiect de cercetare similar pe care Büntgen şi alţi oameni de ştiinţă l-a efectuat în Alpii austrieci în urmă cu câţiva ani. Luate împreună, cele două studii sugerează că noua „Antica târzie Eră Glacială” a fost chiar mai severă decât cunoscuta „Mică Eră Glacială”, care s-a desfăşurat între secolele XIV şi XIX.

Trio-ul de erupţii vulcanice ar fi fost principalul factor, dar autorii afirmă că scăderea temperaturilor a fost probabil susţinută de creşterea gheţii marine. „Acesta a fost cea mai dramatică răcire în emisfera nordică, în ultimii 2.000 de ani”, a declarat Büntgen.

Mini era glaciară a scăzut media temperaturilor de vară în Asia centrală cu cel puţin 4 grade Celsius şi a ajuns la 13 dintre cele mai reci 20 de decenii din ultimile două milenii şi este posibil să fi contribuit la o perioadă de haos pe scară largă în emisfera nordică.

Cercetătorii au observat anumite eşecuri culturale şi foamete, care au fost raportate în Europa şi Asia, în sec VI şi VII. În acelaşi timp, la doar 5 ani după erupţia vulcanică din 536 d.Hr., Regatul bizantin Iustinian a fost zguduit de o ciumă virulentă care a provocat  moartea a aproximativ 50 de milioane de oameni şi a slăbit ultimele vestigii ale Imperiului Roman. Originile pandemiei sunt încă neclare, dar autorii sugerează că ar putea fi pătruns în Europa, cu ajutorul animalelor care transportau aceste bacterii, animalele sălbatice au rătăcit pe acolo în căutarea păşunilor.

Temperaturile scăzute au coincis cu o perioadă de migraţie în masă peste Eurasia. Cercetătorii susţin că frigul ar fi îndemnat popoarele proto-slave la prima trecere de la cea mai mare zonă Carpatică spre climatele mai ospitaliere din Europa de Est. Mai departe în est, gheaţa a provocat penuria de produse alimentare şi a făcut ca popoarele nomade de stepă să migreze spre China, fapt care a dus la numeroase lupte politice. Unele dintre aceste grupuri de stepă s-ar fi aliat, mai târziu, cu romanii de Est şi au ajutat la răsturnarea Imperiul puternic Sasanian din Persia.

Această perioadă ar fi fost un avantaj pentru câteva culturi. O creştere a precipitaţiilor ar fi putut umezi peisajul arid al Peninsulei Arabice, stimulând creşterea vegetaţiei şi contribuind la creşterea de la începutul imperiului arabo-islamic, scrie descopera.ro.

Lecturi de week-end: Dragobetele la români

Categories Reportaj, Stiri localePosted on

Cand se serbeaza Dragobetele?
Pe vremuri, in preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea pe 24 februarie, oamenii tineau sau faceau Dragobetele (Ziua Indragostitilor, Cap de primavara, Logodnicul Pasarilor). Probabil ca luna februarie era considerata luna de primavara, iar ziua de 24 era inceputul anului agricol (uneori ziua iesirii ursului din barlog). Este momentul in care natura se trezeste, pasarile isi cauta cuiburi, iar oamenii, in special tinerii, intra si ei in rezonanta cu ea.

Cine este Dragobetele? Divinitate mitologica similara lui Eros sau Cupidon, Dragobete este considerat a fi fiul Dochiei, un barbat chipes si iubaret nevoie mare. Nu bland ca Sf. Valentin, ci navalnic el era la daci zeul care, ca un „nas cosmic”, oficia in cer la inceputul primaverii nunta tuturor animalelor. In decursul anilor aceasta traditie s-a extins si la oameni. Astfel, de Dragobete, fetele si baietii se intalnesc pentru ca iubirea lor sa tina tot anul, precum a pasarilor ce se „logodesc” in acesta zi.
Motivatia preluarii obiceiului pasarilor era profunda, din moment ce pasarile erau privite ca mesagere ale zeilor, cuvantul grecesc „pasare” insemnand chiar „mesaj al cerului”.
Dragobete este si un zeu al bunei dispozitii de ziua lui facandu-se petreceri (fara indecentele evenimentelor similare din zilele noastre), iar de acolo porneau de multe ori viitoarele casnicii.

Ce traditii sunt de Dragobete? Inainte de vreme pretutindeni prin sate se auzea zicala: „Dragobetele saruta fetele!”.

Credinta populara româneasca spune ca cei care participa la Dragobete vor fi feriti de boli tot anul. Asadar: dimineata, imbracati in cele mai bune haine, tinerii se intalneau in centrul satului sau in fata bisericii. Daca timpul era favorabil, porneau cantand in grupuri catre padure sau prin lunci in cautarea ghioceilor si a altor plante miraculoase (folosite pentru descantece de dragoste), daca vremea era urata se adunau la unii dintre ei acasa si se tineau de jocuri si de povesti.

De Dragobete se faceau logodne simbolice pentru anul urmator (uneori le urmau logodnele adevarate) sau fetele si baietii faceau fratii de sange.

In padure, in jurul focurilor aprinse, tinerii baieti si fete stateau de vorba. Fetele strangeau viorele si tamaioasa, pe care le pastrau la icoane, fiind folosite apoi în diverse farmece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari sa stranga apa din omatul netopit sau de pe florile de fragi. Aceasta apa era pastrata cu mare grija pentru ca avea proprietati magice (se spunea ca e „nascuta din surasul zanelor”) si putea face fetele mai frumoase si mai dragastoase. Daca nu erau omat si fragi fetele adunau apa de ploaie (pentru spalatul parului) sau de izvor atunci cand Dragobetele se tinea in luna martie.

La pranz, fetele incepeau sa coboare spre sat in fuga, in sudul Romaniei aceasta goana fiind numita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care ii placea. Daca flacaul era iute de picior si fetei ii placea respectivul urmaritor, atunci avea loc o sarutare mai indelungata in vazul tuturor. Sarutul era logodna ludica a celor doi, cel putin pentru un an de zile, de multe ori astfel de logodne veneau inaintea logodnelor adevarate.

Comunitatea este foarte interesata de ce se intampla, deoarece inca de pe acum se poate afla la ce nunti vor merge toamna. Dupa-amiaza are loc petrecerea, unde toata lumea, fie ca este membru al unui cuplu, fie ca nu, danseaza, canta, se simte bine fiindca se spunea ca tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au vazut macar o persoana de sex opus nu-si vor mai gasi pereche tot restul anului.

Femeile obisnuiau sa atinga un barbat din alt sat in ziua de Dragobete ca sa fie dragastoase tot anul si mai aveau grija sa dea mancare buna orataniilor din curte, pasarilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificata la Dragobete. De multe ori, flacaii petreceau din plin de Dragobete si prin satele vecine, ca sa le mearga bine peste vara.

Pentru toti, sarbatoarea dragostei era socotita una de bun augur pentru treburile marunte, nu si pentru cele mari. Deoarece se credea ca Dragobetele ii va ajuta pe gospodari sa aiba un an mai imbelsugat decat ceilalti, in ziua de Dragobete oamenii nu munceau ca in zilele cu sarbatori religioase, doar isi faceau curatenie prin case. Cele care lucrau erau fetele indraznete care chiar isi doreau sa fie „pedepsite” de Dragobete. Chiar daca mai „pedepsea” femeile, se considera ca Dragobetele ocrotea si purta noroc indragostitilor, tinerilor in general, putand fi socotit un veritabil Cupidon romanesc, scrie traditii.ro.

Lecturile Opiniei: Fragmente dintr-o viitoare carte ,,Dorohoi – economie şi comerţ” X.

Categories Reportaj, Stiri localePosted on

Comerţul în judeţul Dorohoi (1)

Vorbeam în fragmentele anterioare despre industrie, agricultură, silvicultură, meșteșuguri, acestea fiind producătoare de bunuri materiale neindustrializate şi/sau industrializate care fac obiectul comerţului. Având o importanţă strategică pentru dezvoltarea echilibrată a sistemului economic şi social din orice ţară, comerţul nu este o activitate simplă, ci, dimpotrivă, presupune o abordare ştiinţifică pusă în relaţie cu dezvoltarea fiecărei societăţi şi cu nevoile de consum. Rolul de intermediar între producţie şi consum al comerciantului capătă dimensiuni tot mai importante odată cu apariţia şi dezvoltarea economiilor moderne. În nici un caz nu se poate vorbi de executarea unui comerţ la întâmplare şi privit doar din punctul de vedere al comerciantului(profitul).Comerţ înseamnă în acelaşi timp satisfacerea pretenţiilor utilizatorilor/clienţilor. Ca urmare, se vor crea organisme şi structuri specializate care să asigure respectarea legislaţiei specifice şi stabilirea incompatibilităţilor de tip comercial. Nu întâmplător găsim şi la Dorohoi în 1914 reformulată cerinţa pregătirii comercianţilor prin şcoli specializate. În anul şcolar 1909-1910, se înfiinţează pe lângă Liceul „Grigore Ghica”, cursuri serale pentru adulţi (Şcoala de Adulţi) şi se predau primele noţiuni de comerţ la Dorohoi. Şcoala era subvenţionată de Primărie cu 200 de lei pe lună.

La 1 noiembrie 1924, îşi deschide porţile Şcoala Comercială Elementară de Băieţi, înfiinţată cu cheltuiala Camerei de Comerţ şi Industrie din Botoşani şi Dorohoi. Se primeau elevi între 11 si 16 ani, absolvenţi a 4 clase. Prima serie de absolvenţi numără 34 de elevi, dintre care 12 elevi români şi 22 elevi evrei, care vor deveni „comercianţi luminaţi, contabili, conducători de bănci”.

În 1940 se înregistrează 211 absolvenţi, dintre care 124 de evrei, 86 de români şi un absolvent de naţionalitate germană, lucru explicabil dacă avem în vedere că evreii dominau la Dorohoi comerţul şi negustoria.

La început, această unitate şcolară a funcţionat în clădirea de pe str. Grigore Ghica nr. 49-51 (azi Clubul Copiilor şi Elevilor), apoi în localul fostei pompierii. Primul director a fost Emil Dobru, directorul Băncii Naţionale, Filiala Dorohoi. Şi această şcoală a întâmpinat greutăţi în funcţionare: datorii la uzina electrică, profesori concentraţi în timpul războiului, lipsa manualelor de specialitate, lipsa localului propriu.

În anul şcolar 1948-1949 a devenit Şcoala Tehnică de Administraţie Economică Dorohoi (STAED), cu durată de şcolarizare de 8 ani. Din lipsă de spaţiu, unele clase ţineau cursurile la Şcoala Primară Nr. 1 „Gheorghe Asachi”. În 1951, ultimul an de existenţă, a devenit Şcoala Medie Tehnică de Comerţ.

Camera de Comerţ şi Industrie din circumscripţia a IX a Botoşani( în care intra şi judeţul Dorohoi) atrăgea atenţia că în viitor ( eram în anul 1914), cetăţenii ţării vor fi chemaţi să îndeplinească pentru stat sau pentru comune funcţii comerciale şi industriale plătite sau onorifice. Fără cultură economică nu se va putea vorbi de administraţie comercială sau industrială: ,,Negustorului de azi şi mai ales celui de mâne îi trebuie multe cunoştinţe: Trebuie să cunoască limbile ţinuturilor de unde aduce şi unde vrea să trimită mărfuri, îi trebuie ştiinţa acestor mărfuri, îi trebuie psichologia afacerilor, comptabilitate, geografie,aritmetică,legislaţie comercială, vamală, tarifară de transport pe fier şi apă etc, cunoştinţe multe şi varii după cum multe şi varii sunt aplicaţiunile comerţului.” Aşadar, nu putem afirma că existau în Dorohoi preocupări pentru stimularea localnicilor în exercitarea acestei meserii, unii considerând-o chiar o preocupare umilitoare. De aceea comerţul se făcea în cea mai mare parte de către negustori străini, care îşi vindeau la noi mărfurile aduse de la cetăţile Mării Negre sau din cetăţile Poloniei. Puţini români erau comercianţi de băcănie, de brutărie,librărie şi papetărie, de băuturi spirtoase la oraşe. Românii activi preferau treburile publice, lăsând treburile economice pe mâna străinilor. Multe sunt cauzele îndepărtării elementului românesc de la comerţ: absenţa spiritului intrepid, lipsa de credit, insuficienţa şi starea precară a căilor de comunicaţie, birocraţia, taxele şi impozitele, instabilitatea guvernamentală, lipsa de organizare, instrumente care-i lipsesc şi astăzi comerţului ( vin străinii să facă agricultură pe terenurile noastre, deschid marketuri şi mall-uri, dar profitul pleacă din ţară).O altă cauză a lipsei de afaceri comerciale era starea materială a locuitorilor acestui judeţ şi în special a ţăranilor care formau majoritatea şi cumpărau puţin. Cel mai răspândit comerţ local se făcea cu articole de hrană şi îmbrăcăminte. Comerţul acestei Camere a trecut în 1913 prin momente mai grele: au căzut ploi puternice în Ţara de Sus, la sfârşitul anului 1912 a fost o criză agricolă şi comercială, agravată din cauza războiului balcanic, s-a simţit lipsa mijloacelor de transport pe apă şi pe uscat din aceleaşi motive.

La data de 1 aprilie 1905, în judeţul Dorohoi existau 691 comercianţi români, 2227 evrei ( 73%) şi 92 străini, erau 2977 stabilimente comerciale, cu o valoare locativă de 592000 lei. Era al 19 lea judeţ din ţară în privinţa numărului de contribuabili şi al 20 lea în privinţa valorii locative. În orașul Dorohoi din 74 stabilimente , numai 4 aparţineau românilor.

Se făcea în special comerţ cu cereale, care era cel mai însemnat la nivelul ţării. Se vindea în Germania, Olanda, Anglia, Elveţia. Dar se constată că acest comerţ suferea de lipsă de organizare. Se căuta produs curat, uniform şi uscat, deci se punea problema clasificării cerealelor şi eliminarea corpurilor străine. Ar fi fost mai avantajos să exportăm făină, nu grâu. Deşi morile noastre produceau o făină superioară, nu puteau ţine pasul la export fiind concurate de făinurile americane, ruseşti şi ungureşti. Problemele de transport, intermediarii,lipsa silozurilor, nedotarea cu instalaţii speciale afectau comerţul eficient. Interesele producătorilor de cereale puteau fi susţinute şi prin construirea de antrepozite pentru depozitarea şi garantarea cerealelor, ceea ce ar fi fost o garanţie că vor obţine preţul corespunzător pentru produsele lor. Dar în Dorohoi existau în 1913doar 16 magazii simple, cu o capacitate de 2212 vagoane. Nici acestea nu erau răspândite proporţional, ci erau situate doar în localităţile cu cale ferată.(11 la Dorohoi, 1în gara Carasa, 2 în gara Vorniceni şi 2 în gara Văculeşti). Este o obligaţie naţională să se acorde comerţului cu cereale o organizare sistematică, la fel ca şi problemei irigaţiilor. Mai existau la Dorohoi 4 magazii ale firmei Max Segall, dar ca şi cele 16 erau construite din lemn şi rău întreţinute. În 1913 un vagon de făină de la Odessa la Constantinopol costa 50 lei dar de la Botoşani la aceeaşi destinaţie costa 180 lei. La Dorohoi se făcea comerţ şi cu animale la târgurile săptămânale ( duminica şi marţea) sătenii fiind principalii vânzători. Vânzarea se făcea ,,la ochi” la înţelegere, la început nu existau cântare comunale de vite, nici preţuri orientative afişate în oborsau în comune. Şi comerţul cu piei de animale era căutat. În 1913, s-au vândut în pieţele din Dorohoi 100 piei de cal şi 20063 pielicele de miel. Comerţul de piei se făcea mai mult în interiorul ţării, căci preţurile erau mai bune. Mai puţin se trimiteau la export. Şi totuşi în anul 1903 s-au exportat 1100 piei de bou şi vacă, în anul 1904 – 1400 bucăţi, iar în anul 1905 -2005 bucăţi. Târgul anual era organizat între 15 şi 25 august.

Oborul de animale se întindea pe 3 km. Aici dădeau târcoale, pe lângă adevăraţii crescători , şi cei care urmăreau să facă venituri din misitie ( mijlocitori, intermediari).

La recensământul general din 1930, în judeţul nostru au fost înregistrate 1574 unităţi comerciale, din care 1540 individuale. Aveau ca profil comerţul alimentar (850), hoteluri restaurante cârciumi,cafenele(241), comerţ cu articole de îmbrăcăminte şi confecţiuni(235),comerţ de materiale de construcţii şi mobile(72),comerţ de maşini, aparate, instrumente şi articole metalice(24),comerţ de produse chimice(17),comerţ de produse agricole şi animale brute, târguri,oboare şi comerţ ambulant(122),alte întreprinderi de comerţ(13).

Erau ani mai buni şi mai puţini buni pentru afaceri comerciale. Uneori acestea stagnau, o explicaţie ar fi apropierea Dorohoiului de Botoşani şi Cernăuţi,oraşe care satisfăceau o bună parte din cerinţele populaţiei judeţului nostru. Aşa se poate explica faptul că în judeţ erau doar 2-3 angrosiști de mărfuri. Restul era format din cei care făceau comerţ en detail, unii mânaţi de nevoi deschizând prăvălii mici ( dughene), o parte din ele murdare şi întunecoase, cu rentabilitate scăzută. Ieşeau în câştig sau în pagubă, vorba ceea:câştigi sau păgubeşti,negustor te numeşti.

Singura instituţie care a înţeles importanța comerţului a fost Federala Dorohoi, care a înfiinţat câteva magazine de desfacere a produselor textile, coloniale, delicatese, bumbac, sare, vinuri. Vor mai trece ani până când cei care aveau pretenţia că sunt cu adevărat comercianţi vor cunoaşte şi vor pune în aplicare regulile de bază ale unui comerţ eficient şi civilizat.

OANA MARIA ROTARIU

VASILE D. COŢOFREI