Categorii
Editorial Stiri locale

Editorial: Despre prostie la Dorohoi

În 1981, George Caranfil, scria în volumul ” Dicţionar de epigrame ”, fără să cunoască prostia actuală din Dorohoi, următoarea epigramă:

În lumea lipsei de talent
Şi a tupeului culpabil,
Prostia e-un produs lavabil,
Iar banul, rege detergent.

Cele câteva cuvinte fac un rezumat cam la ce se întâmplă în aceste zile în acest târg de nord. Mare adevăr a spus acest om care probabil nu s-a gândit atunci când a scris aceste cuvinte la taman orașul nostru și prostia ce geme aici. Epigrama, recunosc, este etern valabilă. Nu doar pentru Dorohoi. Ea poate fi etern valabilă pentru întreaga Românie condusă la ora actuală de orbi, surzi, fanatici, farisei, penali, corupți, pușcăriabili și pot continua la infinit.„Cantitatea de imbecili din lume e mai mare decât va închipuiți”, iar procentul lor intr-o comunitate „este constant”, spunea Andrei Pleșu. Cum identificam simptomele, cum atenuam accidentele prea grave de prostie, în condițiile în care din ea izvorăște răul din lume? „Un om care nu pricepe e un om manipulabil. Prostul ii prostește si pe alții. A nu fi prost înseamnă sa ai prezenta de spirit. Prostul are o absenta de spirit si, prin asta, el este un risc pentru comunitatea in care trăiește. E foarte grav când prostia ajunge sa fie indusă, să fie strecurată în masă”, mai spunea cu aceeași ocazie, Andrei Pleșu, deși despre prostie și proști, noi jurnaliștii și oamenii de litere nu ar trebui în opinia mea să scriem niciodată. Pentru ei o poză oligofrenă un desen fără noimă este suficient. Oricum nu înțeleg nimic din toate câte se întâmplă în jurul lor. Nici măcar nu-și dau seama că ei sunt proștii despre care discutăm.  Știu însă, și asta mă doare, că marile prostii sunt cele care schimba lumea, viața unei comunități, comunitate cum suntem noi cei rămași în Dorohoi, cele care schimbă viața a unei comunități, așa cum suntem noi ortodocșii creștini din Dorohoi în timp ce cruzimea „este una dintre marile grimase ale prostiei”.Credeți că avem nevoie de manevre puse pe seama cruzimii aici la Dorohoi? Credeți că Spitalul nu mai are nevoie de icoane pe pereții din saloane pentru că morții pentru care se fac anchete aici să poată să se odihnească în pace? Credeți că mofturile proste ale unui primar de comună fără cap și fără școală, traficant de ulei, margarină și benzi de prins muște poate schimba soarta comunității pe care o birjărește acum? Credeți că vânzarea unui teren din Dorohoi, dacă va fi pe șest, va rămâne în istorie ca un act de bravură? Ne înșelăm! Toate vor ajunge la momentul potrivit în marea carte a Prostiei românești, acolo unde vestitul Păcală sigur este un sfânt!

Marius PRELIPCEANU

Categorii
Editorial Stiri locale

Lecturile Opiniei: UN  TANDEM  REUŞIT

Nu pot continua ciclul meu referitor la „Sportul dorohoian văzut şi trăit prin prisma unui martor ocular”, fără a aminti de profesorii de educaţie fizică şi sport, dat faptului că istoria sportului din oraş se confundă, şi nu întâmplător cu ei. Sinceri să fim, „Ei” sunt şi cei care într-un fel au fost şi animatorii lui, şi care pe bună dreptate şi-au câştigat un bun renume în domeniu. Mulţi au fost, dat faptului că fiecare şcoală îşi aveau mentorii lor în domeniu. Dar, un rol nu lipsit de importanţă în acest sens, revine fără drept de apel cunoscutului cuplu de profesori de educaţie fizică şi sport Viorica şi Victor Diaconu, dânsa la Liceul de Teoretic de fete „Regina Maria”, iar dânsul la Liceul Teoretic de băieţi „Grigore Ghica”…

   Iata-mă, că aici sunt silit fac o paranteză. Faptul în sine amintindu-mi fără nici-o fantezie, parcă de toamna anului 1946. Prima zi de şcoală ca elev în prima clasă de gimnaziu din cadrul liceului teoretic de băieţi. Cu toţii eram adunaţi în amfiteatrul renumitului centru de învăţământ. Coincidenţa momentului, chiar prima oră de educaţie fizică şi sport se desfăşura aici. Aula pentru zilele de atunci, pentru noi micii boboci părea destul de mare, sobră, împunătoare şi cu o capacitate de nedescris. Eram cu toţii emoţionaţi, doar treceam pentru prima oară pragul acestui lăcaş al culturii. In plus aveam în faţă doar pe unul din cei mai renumiţi profesori ai oraşului, pe „Domnul Profesor Diaconu”. Eram cu toţii emoţionaţi şi chiar  scuturaţi de adevărate friguri. Prima prelegere cu adevărat generală era, avându-l în faţă pe asul acestei discipline de învăţământ, care ne-a vorbit despre importanţa educaţiei fizice şi a sportului în şcoli, programa, criterile de bază şi activitatea în sine complexată a învăţământului în general. Şi aşa cum am pomenit chiar la început, moderator şi conferenţiar era omul din faţa noastră, firav şi slăbuţ, dar corpul său, vibra numai muşchi şi fibră. Multă pricepere, dar şi multă ambiţie. Şi încă ce ambiţie! Era doar omul, pe care noi cei mici, văzându-l doar pe stradă, sau chiar din auzite ştiam că era unul din vestiţii profesori ai renumitului liceu…

   Dar trecând la subiectul momentului profesorul ne amintea mereu că de a lungul vastei noastre şcolarizări la disciplina lui vom studia despre GIMNASTICA SUEDEZĂ, lucru necunoscut de noi. Anii au trecut şi este ştiut că în timpul şcolarizării noastre, aşa cum nu am cunoscut şi ştiut despre gimnasica amintită şi plănuită în planul de învăţământ, tot aşa nu se făcuse. De a lungul aniilor s-a statornicit totuşi între noi, elevii şcolii şi dascălul nostru relaţii ca între elev şi profesor, punctând că s-au realizat mari şi multe activităţi sportive, în special la gimnastică şi atletism, şi toate datorită marelor cunoştiinţe ale sale în domeniu…

   Revenind la cuplul Diaconu, specific că şi ea, doamna profesor Diaconu Viorica cu aceeaşi ambiţie s-a impus. Aceeaşi perseverenţă şi eforturi a depus la liceul de fete, instruind şi realizând mari performanţe în mişcarea de educaţie fizică în oraşul nostru…

   Se simţeau mereu discreditaţi, motiv pe care eu cel puţin nu-l accept. Ei erau doar acei care schiţau bazele marilor manifestări care se desfăşurau în zilele festive ca: 1 Mai sau 23 August de pe stadionul oraşului. Pot spune ca martor ocular în postura mea de fost elev, apoi în calitatea mea de fost conducător al mişcării sportive din oraş că ei, erau adevăraţii arhitecţi a tot ce se realiza în acest sens. Apropo de discretizare, afirm sus şi tare că vina le aparţine. Dece!?. Răspuns simplu. Ei foştii absolvenţi ai fostului ANEF-ului (Academia Naţională de Educaţie Fizică) de a lungul aniilor au scos o întreagă şi adevărată pleiadă de profesori tineri şi valoroşi care s-au impus în activitatea lor. Şi atunci mă întreb: de unde provine această „versiune” neadevărată!?.

   Deşi anii au trecut, iubitorii sportului nu i-au uitat. Au continuat să-i raporteze în comentariile lor, să-i elogieze contribuţia acestor înaintaşi, care pe drept cuvânt, au constituit o adevărată „locomotivă” al sportului citadin, şi aceasta o spun eu unul din coordonatorii mişcării de cultură fizică şi sport ale aceste meleaguri, repet, cu toate că ei se socoteau de multe ori, că au stat în umbră sau au fost chiar izolaţi. Aşa i-am cunoscut eu pe soţii, profesorii Diaconu, atât ca elev şi mult mai târziu ca unul din conducătorii mişcării de cultură fizică şi sport, cu care am avut onoarea să colaborez… 

   A-şi dori să mai adaug ca fapt divers, că soţii Diaconu au avut şi un fiu de o politeţe deosebită, care de a lungul timpului a ajuns un bun jucător de tenis de masă, unde antrenorul său s-a nimerit a fi tocmai…autorul rândurilor de faţă.

  de Iosef-Ioju Haimovici

Categorii
Editorial Stiri locale

Editorialele Opiniei: Trăim într-o lume plină de atrocităţi care trebuiesc tratate ca atare

După cum este firesc, materialele noastre de presă sunt tălmăcite şi răstălmăcite la fiecare colţ de stradă, la cafea sau pe la terase. Mai nou însă am aflat de înfiinţarea unui aşa zis „grup de corectură” format din doamne şi domni, probabil colegi de promoţie ai răposatei universităţi muncitoreşti Ştefan Gheorghiu care, pe lângă faptul că despică firul celor scrise în săptămânalul nostru în patru, s-au gândit că ar fi bine să ne stabilească şi o „grilă” de materiale demne de publicat. De asemenea, domniile lor au considerat de cuviinţă să ne „interzică” să vă mai prezentăm cazuri sociale şocante, evenimente neplăcute sau incidente de natură penală pe motiv că „lumea nu are nevoie de atrocităţi” iar noi nu facem altceva decât să „speriem străinii” ce citesc despre urbea noastră. Pe lângă faptul că ne cam doare în cot de comunismele lor şi de deprinderile formate pe la cursurile de partid şi de care nu vor scăpa niciodată indiferent de regim, le spunem acestor domni şi doamne că trăim într-o lume plină de atrocităţi care trebuiesc tratate ca atare. Străinii de care spuneţi trebuie să afle că Dorohoiul nu este şi nu va fi niciodată un colţ de rai. În viziunea acestor oameni ziarul ar trebui înflorat cu baliverne siropoase de genul: s-au mai plantat trei flori pe Bulevard, doamna X a fost celebrată cu ocazia aniversării sau vom trăi bine în viitorul apropiat, la care eu adaug „la paştele cailor”. Mersul firesc al societăţii ne obligă să nu ne batem joc de cei care ne citesc şi să ne transformăm în ţâdulă de partid plină de pupincurisme. Ne-am fura singuri căciula dacă am înfrumuseţa artificial şi fals viaţa de zi cu zi. Cum putem să ascundem oare faptul că sunt oameni de lângă noi care mor de foame într-o mizerie de nedescris, cum putem ascunde oare faptul că avem printre noi violatori, ucigaşi, pungaşi şi escroci şi cum am putea ascunde oare faptul că există oameni care-şi bat joc de banii publici iar unele lucruri sunt făcute de mântuială doar pentru a îngroşa conturile unora. Pe cine ar ajuta un astfel de vis? Cenzura, domnilor o puteţi cultiva aşa cum doriţi în cercurile dumneavoastră. Izolaţi-vă de restul lumii şi visaţi viaţa aşa cum doriţi, în ce culoare doriţi, numai trebuie să ştiţi că vremurile când jurnaliştii mergeau pe stradă cu pumnul în gură au apus de mult. Aşadar atrocităţile de care vorbiţi fac parte din viaţa noastră iar noi suntem martorii lor. Ele vor continua să vă fie prezentate atât timp cât vor avea loc. Şi noi de dorim o lume plină de romantisme însă până atunci nu avem dreptul să ne îmbătăm cu apă cioară.

Marius PRELIPCEANU

Categorii
Editorial Stiri locale

Lecturile Opiniei: DOROHOI-CĂLĂTORIE ÎN TRECUT (26): „Povestea” bazelor sportive dorohoiene

 

Majoritatea specialiştilor români în domeniul educaţiei fizice susţine că această importantă latură a activităţii umane a apărut iniţial în şcoli.În parte, acest fapt este valabil,dar nu şi pentru oraşul Dorohoi întrucât,aici, nici vorbă nu poate fi ca la şcoala catehetică,înfiinţată în 1766, să se fi predat acest obiect de studiu.

În acest capăt de ţară şcolile s-au înfiinţat mai greu.Prima şcoală de stat,Şcoala Primară nr. 1 de băieţi a fost inaugurată în 1851.Elevii nu aveau în program obiectul educaţie fizică nici măcar 10 ani mai târziu. Mărturie stă situaţia şcolară de la absolvirea clasei a II-a a elevului Spiru Haret,aşa cum este redată de preotul Dumitru Furtună în “Ştiri nouă despre Spiru Haret” (Bucureşti, Edit.Cartea Românească,1932): Catehismul,Cetirea din Evanghelii,Cetirea cu diverse litere,Istoria Naturală, Geografia,Aritmetica,Scrierea liberă, Caligrafia, Purtarea,Desemn- calificativ:eminentu.

Deci, nici pomeneală de “educaţie fizică” între obiectele de studiu.

Abia în anul 1893, acelaşi Spiru Haret, devenit ministru al Instrucţiunii Publice, a introdus obligativitatea obiectului “educaţie fizică” în toate şcolile primare din ţară.Este adevărat că în anul 1874 guvernul a emis un decret privind introducerea obligatorie a pregătirii fizice militare în gimnazii şi licee.Dar, în Dorohoi,la acea dată, nu exista nici un gimnaziu.O asemenea unitate şcolară,gimnaziul de băieţi “Gr.Ghica VV”, s-a înfiinţat abia cinci ani mai târziu,cu programa statului, iar educaţia fizică a început să se predea aici de-abia din 1884…Mai mult, acest obiect se preda haotic,întrucât nu exista o programă şcolară a Ministerului Instrucţiunii Publice.Ea a fost alcătuită şi legiferată mult mai târziu-în 1898- tot la iniţiativa lui Spiru Haret.

Înainte de a trece la tratarea subietului propus,notăm că printre primii teoreticieni ai educaţiei fizice din România se află şi profesorii universitari originari din Dorohoi:Botez A.Constantin, Olinescu T. Radu, Zapan Gheorghe şi Mezincescu Dumitru care au predat diferite obiecte de studiu la Institutul de Educaţie Fizică din Bucureşti,imediat după înfiinţarea acestuia în 1922.

Probabil, prima manifestare sportivă adevărată,desfăşurată în oraşul nostru este semnalată în anul 1868, la 25 august, când,pe Şesul Cărămidăriei,căpitanul jandarmilor dorohoieni, Iorgu Manoliu, a organizat un concurs de tir cu arcul.La mobilizarea concurenţilor a contribuit şi Petru Dobrea,soţul directoarei Şcolii primare nr. 1 de fete „Vârgolici”.

Următoarea locaţie a unei baze sportive a fost pe Dealul Polonicului,unde grănicerii stabiliţi în oraş în 1872,conduşi de maiorul Teleman Constantin au început pregătirea militară,de la care nu lipseau alergările,tragerea la ţintă şi,mai ales,călăria.

Trei ani mai târziu,maiorul Jipa Alexandru construieşte şi amenajează primul poligon de tir din oraş,având aceeaşi locaţie-Dealul Polonicului.

Prima încercare de a construi o bază sportivă, rudimentară dacă o privim în mod critic,a fost iniţiată de doi localnici- Diaconescu Ion şi Hristache Gheorghe- în 1892,care locuiau undeva pe lângă podul de peste Jijia.Aceşti temerari au nivelat malul râului,au adus nisip, au făcut iezături (baraje) pentru devierea apei şi au improvizat câteva cabane pentru a atrage amatori la practicarea înotului.Dar… din păcate, Jijia a secat şi planul lor, destul de îndrăzneţ pentru acei ani, a fost dat peste cap.

La 30 iunie 1891 s-a pus piatra fundamentală a viitoarei clădiri a gimnaziului „Gr.Ghica VV”,după planurile arhitectului Leonida Negrescu,cel care construise şi gimnaziile din Vaslui şi Râmnicu Sărat.Odată cu clădirea, tot pe locul unde fusese cimitirul oraşului, a fost începută şi construirea primei săli de sport din Dorohoi,dedicată exclusiv orelor de educaţie fizică a gimnaziştilor.Numai că această primă sală de sport din oraş a avut un defect de construcţie şi,ca atare, a fost foarte puţin folosită.

În anul 1895, Gheorghe Hristache, care era cu un pas înaintea dorohoienilor din punctul de vedere al emancipării,acelaşi care în 1892 a avut ideea îndrăzneaţă a instituirii unei baze rudimentare de înot, a amenajat undeva lângă Podul Botoşanilor,într-o construcţie improvizată,un spaţiu unde se putea practica tir cu arcul.

Deşi la regimentul 29 infanterie exista un număr însemnat de cai, abia în 1889 s-a înfiinţat o asociaţie hipică „Jokey Club” în combinaţie cu regimentele din Botoşani.Dar, încă nu exista nici un hipodrom.

Concluzionăm că până în anul 1900,în România se practicau sporturile: atletism,călărie,tir,gimnastică,ciclism,oină,popice şi şah.Dintre acestea au ajuns la Dorohoi atletismul,oina,călăria şi gimnastica practicate de elevi şi militari.

Odată cu înfiinţarea,în Dorohoi,în anul 1901, a „Societăţii Populare de muzică,gimnastică şi sport „Vasile Alecsandri”, sportul a început să devină cunoscut dorohoienilor. Nou înfiinţata societate şi-a făcut cunoscute scopurile şi preocupările în statutul ei de funcţionare.Iniţiatorul,preşedintele şi mobilizatorul principal al Asociaţiei a fost avocatul Gheorghe Gh.Burghele.El colindase întreaga Europă pentru a se documenta cum se trăieşte în lumea avansată occidentală şi, întors pe meleagurile noastre, a încercat să pună şi la noi bazele civilizaţiei. De menţionat că această asociaţie a fost una din primele asociaţii sportive din ţară. În Statut se specifica explicit că membrii asociaţiei pot practica: dansul,tenisul de câmp,muzica vocală şi instrumentală, gimnastica, scrima, patinajul şi excursiile.Şi, fapt inedit în acei ani, printre membrii ei sunt menţionate „doamne şi domnişoare”.

Periodicul „Viaţa Botoşanilor” din 15 mai 1910 atestă în paginile sale că „a avut loc pe traseul Botoşani-Dorohoi-Curteşti-Botoşani o vânătoare călare armată de alergări de curse militare” cu participanţi din oraşele Botoşani şi Dorohoi, cursă dotată cu premii.

În ce priveşte bazele sportive,semnalăm că în anul 1911,la intrarea în viitorul parc Brazi s-a construit o popicărie. Elevii gimnaziului de băieţi,vara, îşi desfăşurau orele de educaţie fizică pe strada Gherghel în apropierea Palatului Administrativ (Prefectura).

Un eveniment important a avut loc în anul 1918,când profesorii Karpierz (de la Şcoala Israelită) şi fraţii Florescu (din care unul era profesor la gimnaziul de băieţi „Gr.Ghica VV”) aduc la Dorohoi primul balon din piele introducând atfel în oraş practicarea fotbalului. Deocsamdată se putea juca fotbal doar pe terenul pieţii Obor.

Un an mai târziu,datorită ofiţerilor militari de la regimentul 29 infanterie, a început să se joace volei în oraş.S-au construit în acest scop trei terenuri: unul în campusul regimentului 29, altul la intrarea în parcul Brazi de pe strada Gherghel şi un al treilea în curtea Şcolii Israelite.

Anul 1919 este semnificativ în mişcarea sportivă dorohoiană: s-au înfiinţat două asociaţii sportive-una în cadrul regimentului 29 infanterie şi alta a populaţiei evreieşti cu sediul în localul Şcolii Israelite.Asociaţia militarilor a luat numele de „Dragoş Vodă”,iar cea a populaţiei evreieşti a luat numele „Macabi”-nume generalizat pentru întreaga ţară unde existau evrei.

Dar, pentru a-şi putea desfăşura activitatea,aceste asociaţii aveau nevoie stringentă de baze sportive.Ambele s-au adresat primăriei locale solicitând repartizarea de teren pe care ei îşi luau obligaţia de a-l amenaja, îngriji, întreţine .

Dintre sporturi, fotbalul a prins repede rădăcini în rândul tuturor copiilor şi tineretului.Avea să devină,ca peste tot în lume, sportul rege.

La 5 august 1922 are loc la Dorohoi prima întâlnire de fotbal interoraşe pe terenul „Obor”, între echipele Macabi Dorohoi- Hacoah Suceava.

Să spune, că primul teren de fotbal pentru Dorohoi l-a constituit Oborul.Dar, terenul nu poate fi numit exclusiv „teren de fotbal”,întrucât aici avea loc şi târgul de vite.Ne putem închpui aspectul terenului după un asemenea târg, miasmele care persistau aici, lipsa oricărei igiene,condiţii absolut improprii pentru eventualii spectatori etc.Erau condiţii rudimentare, dar, un început promiţător pentru mişcarea sportivă dorohoiană.(va urma)

prof. Ilarion Mandachi

Categorii
Editorial Stiri locale

Editorialele Opiniei: O nouă armă – rasismul politic

Dacă ar fi să verificăm dicţionarele în dreptul cuvântului rasism vom găsi că acesta este o concepţie social-politică antiştiinţifică şi reacţionară care susţine ideea nefondată a inegalităţii biologice şi intelectuale a raselor umane, precum şi caracterul determinant, în istorie, al particularităţilor rasiale ale oamenilor, al luptei dintre rase. Evident dacă alăturăm acestui termen cuvântul “politică”, inegalitatea raselor umane este dată implicit de ideologia politică a fiecăruia dintre noi. În mod sigur vor fi voci care vor spune că ceea ce debitez în aceste rânduri nu reprezintă altceva decât o refulare de ziarist, o frustare de moment mai ales că în toată lumea se derulează sute de proiecte şi campanii menite să ne împace indiferent de culoarea pielii, lungimea părului sau forma ochilor. Este adevărat pe zi ce trece, viaţa intră pe făgaşul normal, şi cu toţii devenim mai îngăduitori cu semenii noştrii indiferent de etnie. Dar cu toate acestea fără să ne dăm seama cultivăm şi propăgăm o nouă formă de rasism, bazat pe culoarea politică a fiecăruia. Acest fenomen care capătă amploare riscă să devină extrem de periculos, mai ales atunci când intră în discuţie demnitatea umană a fiecăruia. Asistăm neputincioşi zi de zi la situaţii bizare în care oamenii îşi creează reciproc piedici, probleme, certuri, procese de durată tocmai din cauza acestui rasism politic aparent nevinovat. Asta în contexul în care Dragea vorbeste depre defăimare fără să se uite în propria curte. Un exemplu banal al acestui fenomen am întâlnit zilele trecute când un sărman bătrânel de la ţară este purtat pe drumuri de luni de zile de unii responsabili unşi politic pe funcţii. Motivul pentru care solicitările bătrănelului nu-şi găsesc rezolvare este simplu. În urmă cu câteva luni, în răposatele campanii electorale el a fost un înflăcărat susţinător politic taman al duşmanilor de moarte partidului care l-a făcut şef pe cel care acum are pixul în mână. Analizând la rece situaţia am constatat că orice birouaş la care trebuie să mergi după o ştampilă sau o semnătură a fost zugrăvit în culori politice. În acestă situaţie, probabilitatea de a fi ajutat, conform legii să intrii în legalitate, scade exponenţial în funcţie de apartenenţa sau opiniile tale politice. Astfel de paradoxuri numai în România poţi găsi. Nici într-o ţară europeană nu trebuie să te ploconeşti şi să baţi metanii cântând ode în tandem cu inmurile electorale pentru o simplă ţidulă aprobată. În nici o ţară civilizată, şefii oricărui birou nu sunt promovaţi pe criterii politice mai ales atunci când omul sus pus are mintea cât un grăunte, şcoala făcută la fără frecvenţă, liceul la seral iar facultatea în maşină pe drumul dintre Dorohoi şi Suceava sau Dorohoi şi Botoşani. La modă acum este să promovăm partide şi nu oameni, promovăm traseismul politic şi pupincurismul steril. Promovăm plata poliţelor politice şi ceea ce este mai important dar fiind ocupaţi cu sortarea oamenilor pe culori politice nu ne dăm seama promovăm ipocrizia de care până şi curcile din străinătate râd. Un lucru este cert. Suntem şi continuăm să fim războinicii lui Traian şi Decebal iar în mâinile noastre dar mai ales în minţile noastre orice lucru banal devine o posibilă armă.

Marius PRELIPCEANU

Categorii
Editorial Stiri locale

Editorialele Opiniei: Opinia de Dorohoi – un an în slujba comunităţii locale

Ne aducem aminte cum în urmă cu 49 de numere, odată cu lansarea numărului omagial al Opiniei de Dorohoi singurul săptămânal al dorohoienilor, unii limbuţi răutăcioşi intorceau spatele cu aroganţă scrâşnind printre dinţi vorbe grele.Trebuie să spunem însă din capul locului că noi, jurnaliştii de la Opinia, nu ne-am născut pe 6 martie 2015. Noi existăm în Dorohoi din 2007! Noi suntem cei care v-am oferit timp de 7 ani răposatul ,,Momentul Municipiului Dorohoi”. Noi suntem cei care am pus mâna pe condei şi am decis să vă punem gratuit în mână, în fiecare săptămână ştirile adevărate ale Dorohoiului! Noi suntem care în 2015 am decis să continuăm lupta cu sistemul politic, lupta cu infractorii, lupta cu neajunsurile comunităţii noastre. Majoritatea spuneau pe la colţuri că au mai văzut “viteji de ăştia” care au încercat marea cu sarea dar când au dat cu capul de greutăţi şi de mentalitatea omului de rând măcinat de griji pentru care cititul unui ziar ar fi pe ultimul plan, au dispărut ca ciupercile după ploaie. Nu a fost aşa. Am întâmpinat şi greutăţi dar am avut şi satisfacţii în aceşti ani de când vă aducem în casă realităţile zilnice cu bunele şi relele pe care le poate oferi un mic orăşel de provincie, fie el şi municipiu în scripte. Ne aducem aminte la început cum oamenii primeau ziarul cu frică deşi pentru informarea lor nu erau nevoiţi să bage mâna în buzunar. Această frică venea, după cum mulţi au spus-o, de la principiul că nimic pe lumea asta nu e gratuit. Noi am plecat de la cu totul altă premiză. Un om informat ştie ce se petrece în jurul lui. Un om informat vorbeşte în cunoştinţă de cauză şi are puterea de a discerne. În orice ţară civilizată oamenii sunt bombardaţi de apariţii editoriale gratuite. Credeţi că toate au succes? Nici pe departe, oamenii au opţiuni chiar dacă ceea ce primesc este moca. Există şi în acest domeniu clasificări şi preferinţe care pleacă în primul rând de la informaţiile oferite, obiectivitatea celor relatate precum şi calitatea imaginilor şi aspectul paginilor. Acum, după un an de aparţii, am constatat că am creeat dependenţă. Această dependenţă este interactivă şi atât noi cât şi cititorii noştri apreciază acest lucru. Primim comentarii, bune sau rele la materialele publicate semn că ceea ce redactăm vă stârneşte interesul. Nu de puţine ori întâlnim situaţii comice ,în care după ce am relatat de o persoană care a “călcat strâmb”, aceasta revine la noi la redacţie şi ne roagă să încondeiem şi faptul că “mi-am revenit, acum sunt om cuminte”. Dorohoieni sunt bucuroşi că suntem permanent în mijlocul lor şi chiar reclamă dacă la vreun eveniment sau vreo păţanie nu suntem văzuţi. Ne bucurăm deasemenea că cititorii noştri au înţeles că Opinia de Dorohoi nu este un ziar în care rufele pot fi spălate în public iar ziariştii noştrii nu sunt plăţiti să scoată din foc castanele altora. Cu alte cuvinte facem parte de 49 numere din viaţa dumneavoastră şi vom rămâne acolo atât timp cât ne veţi citi şi veţi simţi necesitatea existenţei noastre. Puţin ştiu însă că în spatele acestei publicaţii stau zeci de oameni, în afară de cei câţiva pe care-i vedeţi cu pixul în mână. Răsplata pentru munca şi efortul celor care-şi pun amprenta pe paginile pe care le primiţi săptămânal şi pe care nu-i cunoaşteţi, este satisfacţia unui lucru bine făcut şi apreciat de dumneavoastră. Cu toţii ştiţi că ziariştii nu mor bogaţi. De fapt unii dintre ziarişti au privilegiul de a deveni nemuritori doar prin munca, atitudinea şi măiestria condeiului, dar asta tot cu ajutorul cititorilor.

Marius PRELIPCEANU